sâmbătă, 29 august 2009

Cogito ergo sunt (!)

Există o mare diferenţă între ieşirea din ascundere şi actul scoaterii din intimitate a unui fapt ontic. Primul se referă atât la ideea de act al emiţătorului de a face cunoscut un ceva intim sieşi, dar şi actul receptorului de a lua cunoştinţă de acest lucru. Al doilea ţine efectiv de emiţător. Coincidenţa celor două înseamnă comunicarea perfectă. Cum se abordează cunoaşterea unui lucru dat: din perspectiva a ceea ce emiţătorul a vrut să manifeste sau din perspectiva a ceea ce receptorul a primit şi asimilat. Neajunsul practic fiind acela că ceea ce se resimte ca emis(„emisul” sau „acel-ceva-care-este-emis”) nu are întotdeauna impactul şi chiar nu este identic cu ceea ce s-a intenţionat prin emitere. Care este valoarea actului de cunoaştere în acest caz? Bineînţeles că orice act de cunoaştere are elemente care scapă întotdeauna planului raţionalist-discursiv; este ceea ce filosofia numeşte „punerea între paranteze a realităţii”: cunoaşterea e un credit pe care-l acordăm, o miză pe valoarea obiectului „de-cunoscut”. Ce presupune un act de cunoaştere? Un subiect cunoscător, un obiect „de-cunoscut” şi un act de comparaţie între ceva deja experimentat şi ceva inedit. „De-cunoscutul” este ineditul care se compară cu ceva existent anterior în memoria celui care cunoaşte, asimilat şi ordonat sub forma categoriilor. Este un ceva care funcţionează ca un şablon în funcţie de care se face asimilarea obiectului ce urmează să fie cunoscut. Cunoaşterea este o traducere a obiectului „de-cunoscut” la nivelul ordinii interioare proprii celui ce cunoaşte. Cunoaşterea ca verb este un complex de operaţiuni de stabilire a unei identităţi în ansamblu dar şi în amănunt. Elementele ordinii interne a cunoscătorului cu care se compară ineditul categorial al obiectului „de-cunoscut”, se suprapun pentru observaţie acestui şablon preexistent. Iar unele şabloane par să nu fie cristalizate vreodată prin experienţă: acelea ţin de planul aprioric. În măsura în care şablonul după care efectuezi cunoaşterea este posteriori, cunoaşterea propriu zisă şi rezultatul ei, adică eticheta dată acelui ceva „de-cunoscut”, (dată ca transcendenţă a obiectului în sine la corespondentul său noumenal) este una derivată. Dacă şablonul după care efectuezi operaţiunea de cunoaştere a unui ceva „de-cunoscut” ţine de planul aprioric, cunoaşterea va fi una primară, bazală.

Revelaţia este un tip de cunoaştere bazal pentru că este un „ceva dat”, şi de aceea nu este niciodată reductibilă la un model posterioric de evaluare. Tot de aceea, ea oferă premizele unei cunoaşteri simbolice fundamentale a lucrurilor.

Niciun comentariu: