Despre definiţie

Definiţie este rezultatul acţiunii de definire. Care vine din latină, de = (prepoziţie) despre construită cu Ablativul mai ales, şi finio, ire, ivi, itum = (verb tr.) a sfârşi, a termina.

Este necesar să vedem că, atunci când definim un obiect, îi trasăm de fapt limitele, pentru a-l putea cunoaşte. Forţat spunând, sau într-un mod care mie personal nu-mi place, este că atunci când definim un obiect, îl sfârşeşti, îl termini, îl epuizezi, cum spune Lucian Blaga şi alţii. Consider că limitele unui obiect există doar atunci când e raportabil la altceva, când i se aplică o anumită funcţionalitate, incidenţă. Ori funcţia înseamnă raport, deci interacţiunile sunt limitorii. Limita în sine a unui obiect ţine de raportul în care se implică acel obiect. De pildă funcţionalitatea lui, poate însemna şi simpla lui percepţie, nu numai interacţiune în sensul de bază al cuvântului. Când acel obiect interacţionează cu un altul în care se dezvoltă un raport de conştiinţă ( e cazul fiinţelor inteligibile), implicaţia obiectului de definit poate fi din ce în ce mai pasivă.

Obiectul definit, (definitul ) se lasă cunoscut de cel care defineşte (definitor), printr-un al treilea termen, definent. Definentul este termenul prin care se suportă actul definiţiei. Fără el, definiţia nu ar putea avea loc căci nu ar avea termen de comparaţie. Legea identităţii arată rolul definentului, ca o altă alteritate decât definitul, deoarece un obiect nu se poate defini prin el însuşi. Un definit nu poate avea ca definent pe el însuşi. Interesantă este reducţia mare, sau mai bine spus flexiunea pe care o poate avea definentul, adică obiectul prin care se defineşte definitul. El poate fi nu numai un obiect, ci şi o lege, un act, un resort afectiv. De aici rezultă şi marea diversitate a definiţiilor. Categoriile de definiţii depind de definenţi şi felurile lor.

În concluzie, definiţia este aplicaţia unei legi trasate de definitor, cu ajutorul definentului, definitului. Nu subscriu că definitul se epuizează în urma legii de definiţie, ci că el este mai degrabă potenţial nelimitat. Dacă admite teoretic o infinitate de definiţii, este cert că definitul este inepuizabil obiectiv. Cea care îl limitează este numai legea de definiţie. Aşa este croit omul, ca să poată cunoaşte discontinuu (prin limitare), altminteri ar fi stabil în stasisul său (Sf. Maxim Mărturisitorul). Cunoaşterea discontinuă (prin generarea limitelor) este semnul stadiului tranzitoriu al omului de la nefiinţă către fiinţă. Am auzit uneori obiecţia: „Dumnezeu când m-a creat, nu m-a întrebat dacă vreau să fiu sau nu...” iar răspunsul este „în acesată viaţă în care tocmai ne aflăm, decidem dacă vrem sau nu să fim, căci ceea ce numim acum existenţă este de fapt o mare tranziţie către altceva absolut, de aceea discontinuitatea...e legea noastră”.

Evoluţie

Sf. Vasile cel Mare a contribuit la adăugarea catapetesmei, în cultul ortodox. A început prin adăugarea unei icoane pentru că a văzut că un diacon se uita cam „galeş” la Sf. Trup. Ca diacon, am rostit de afară orice ectenie, tocmai de aceea. Nu este vorba de faptul că ceilalţi (diaconi, citeţi, credincioşi) sunt excluşi. Şi preoţii şi arhiereii deşi stau de faţă din motive „funcţionale”, ei sunt „excluşi”, pentru că Sf. Vasile sugerează ideea de inaccesibilitate a lui Dumnezeu chiar în „imanenţa” (întruparea) Lui. Ideea de transcendenţă pe care o simbolizează catapeteasma, arată că este deci nu numai un perete despărţitor între „condiţia” necreată şi cea creată, ci şi între omul hristic-eshatologic, şi omul căzut, originar. Catapeteasma indică marea polaritate a omului. Omul dumnezeiesc face parte dintr-un alt mod de existenţă decât omul nedesăvârşit, obişnuit.

Plinirea vremii

Naşte-l omule pe Hristos în tine, la baia Sf. Botez. Stihiile tale lăuntrice să-i sufle căldură precum regnul animal din peştera Betleemului tău. Că doar de asta ai căutat atâta Betleemul, ca să-L poţi naşte. Adu-i daruri de departe, de la răsărit, cele înţelepte ale tale să-I aducă aur, smirnă şi tămâie. Creşte-L în Nazaretul tău tainic, unde nu-L ştie nimeni că creşte. Fereşte-L câteodată prin Egipt, de cei ce sunt omorâtori de prunci, chiar şi cu preţul altor 14 mii de gânduri bune şi nevinovate. Du-L la 12 ani în templul inimii tale ca înţelepciunea Lui de copil să-ţi înveţe copilăria înţelepciunii tale. Iar când ajunge la vârsta bărbatului desăvârşit, bărbatului desăvârşit, desăvârşit... urmează-L
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoinţă!”