Balada micului dejun

Dimineaţă zorită, din vise răsărită,

Apari luminoasă, pe draperii maro,

Căldură galbenă, marginal zugrăvită,

Dispoziţii pierdute prin noapte,

Pe cărţi de caro.

Radioul bombastic revenind din şoapte,

Mânca şi el alături de mine, frugal,

Printre muzici, cât de firesc e şapte:

Indecizii lucide din matineuri răscoapte,

Se-ncheagă-n real.

Cafeaua cu lapte, caimacul pe toartă,

Spunerea de veşti, ziarul aducea;

Pâinea tăiată, bucată cu bucată,

Din mână la gură, dulceaţa de pe tartă,

Creieru-ndulcea.

Masa-nflorată şi cu picioare lemnoase,

Faianţa rece dispunsă-n tarsiene,

Parfumu-amorţelii îmi va scoate din oase,

Făcându-mi prezenţa la catalogul casei,

De prin colţ de gene.

O declinare

Majoritatea oamenilor sunt fărădelege, căci „cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate”(Iacob 2.10), acestă respectare pe de-a-ntregul fiind chiar scopul ei: „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi”(1 Timotei 1.9). Totuşi rolul său este unul instrumental, nicidecum o finalitate: „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă”(Galateni 3.24). Deşi Legea este insuficientă: „Legea n-a făcut nimic desăvârşit”(Evrei 7.9), şi are neajunsuri: „Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii”(Evrei 7.28), ea nu trebuie totuşi minimalizată interogându-ne în felul: „prin credinţă desfiinţăm noi Legea?”(Romani 3.31). Iar răspunsul ni-l dă tot Sf. Ap. Pavel în continuare: „Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea”(Romani 3.31). Căci venind credinţa „nu mai suntem sub îndrumătorul acesta”(Galateni 3.25), arătând din nou rolul auxiliar al ei.
Deşi „legea e sfântă, dreaptă şi bună”(Romani 7.12), ea fiind „umbră a celor viitoare”(Evrei 10.1), este şi o determinaţie ce ţine de condiţia de om: „Legea are stăpînire asupra omului câtă vreme trăieşte el”(Romani 7.1). Altfel, nu se explică faptul de ce Apostolii au o viziune mult prea largă despre conceptul de „Lege”. Din varietatea contextuală Legii se poate deduce un sistem ce poate fi amplu generalizat: legea ca actualitate, legea ca devenire, legea ca desăvârşire, legea ca utilitate, legea ca impediment şi insuficienţă; în niciun caz legea ca finalitate ci mai ales legea ca instrument. Pentru că „puterea păcatului stă în Lege”(1 Corinteni 15.56), e clar că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”(Galateni 5.22-23). Legea este un principiu simplificator: „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Galateni 5.14).
Din nou: deşi „Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşala”(Romani 5.20), „pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege”(Romani 4.15), totuşi este „desăvârşită, că este legea slobozeniei”(Iacob 1.25). Deci ne convingem că sunt 2 legi: „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii”(Romani 8.2).
Cocluzia: „Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine”(1 Timotei 1.8).
PS. Am folosit ediţia electronică Cornilescu din BibelWorks 6.0

Delimitarea ca formă de violenţă

Pentru a defini un lucru (un „ce”), am nevoie să-l delimitez ca „ceea ce este, de ceea ce în mod generic nu este”. Adică să-i aplic o „delimitare”, o „disecţie”, care e o formă de violenţă epistemică. Aşa cum nu pot distinge un pătrat negru pe un screen al cărui fond are aceeaşi culoare, pentru că nu există „accidentul” între ele, nici cunoaşterea nu e posibilă până la decuparea lui „ce” din contextul lui bazal. De aceea delimitarea mi se pare o formă de violenţă, „un accident” între o identitate ireductibilă („ce”-ul în esenţă) şi spaţiul său fenomenal.

Este oare moral discernământul/delimitarea? Este moral să disec ca să cunosc? Nu cumva e neincriminabilă „cunoaşterea care ucide” (L. Blaga)?

Având în vedere că-i doar o disecţie mentală, (şi nu una reală) a acestui „ce”, cred că da. Dar se poate reface mental unitatea lui „ce”, disecat prin delimitare (discernământ); disecţia (discernământul) însăşi nu are nici un sens dacă nu se „coase” la loc „ce”-ul. Disecţia are valoare doar din perspectiva ansamblării iniţiale a lui „ce”; altminteri, dacă „ce”-ul rămâne fragmentat, îşi modifică identitatea originară. Deci orice proces epistemic necesită şi un „altceva-decât-acela”, prin care să se distingă şi prin care să se facă distins.

Probabil definirea e procedeul care înstrăinează cel mai mult „ce”-ul de el însuşi, dar care-şi recuperează acest „păcat” prin restaurarea lui originară. De aceea omul a avut nevoie de „probă” (adică încercare, ispită) pentru a putea fi desăvârşit. Dar nu a avut nevoie şi de cădere pentru asta. Paradisul era regula: „din toţi pomii poţi să mănânci...”, iar porunca „să nu mănânci din...” era „accidentul” care diseacă omul spre definire. Trebuia un astfel de „accident” pentru ca omul să se definească complet.