Apologia, azi

Arhimandritul Justin Popovici; Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei., ed. Deisis, Sibiu, 1997, 220 p.; trad. Diac. Ioan Ică jr.; prefaţă de Ioan Karmiris şi postfaţă de Panaghiotis Nellas.
pp.124, : „O anume înţelepciune dumnezeiască şi o finalitate ultimă sunt revărsate în întreaga creaţie... Această logositate (caracterul de a avea un logos; [logosnost]) şi înţelepciunea din lumea aceasta şi din toată creaţia devine limpede numai în lumina Logosului Dumnezeului Întrupat.”
Problema contestaţiei creştinismului luat ca variantă de vieţuire, decurge din contestabilitatea surselor lui. Iar contestaţiile sursei (Scriptura şi Tradiţia) sunt de mai multe feluri: contestaţia ce decurge din contrastul vieţii omului comun cotidian cu a omului propus de sursele creştinismului. Contestaţia lui se întinde şi dincolo de cadrul oficial al doctrinelor generale, se fac comparaţii între diverse cazuri particulare ale omului autonom versus omul propus de revelaţie, se generalizează paralogic anumite situaţii care apoi se pun în raport, etc. Mai există şi o contestaţie istorică, care în anumite privinţe este mai bine argumentată, ea găsind gir în rezultatele ştiinţelor de azi, mai există o contestaţie de ordin moral, care sună ceva de genul: „sunt liber, sunt echidistant, nu am suficiente date ca să cred asta”, etc.
De fapt, preferinţa pentru un anume crez religios, şi-o dezvoltă fiecare în funcţie de emergenţa lui, numai dacă acest crez vine şi se reclamă ca o soluţie la o necesitate preexistentă. Deci dacă criza sau nevoia nu este interpretată într-un anume fel, nici construcţia confesională posterioară ei nu există; ori dacă ea există la anumiţi oameni, proiecţia ei socială este o irelevanţă pentru prima categorie de oameni. Deci, îmbrăţişarea unui crez religios, trebuie să vină ca o soluţie la o necesitate deja dată. Aici, depinde cum fiecare trăieşte necesitatea respectivă şi cum o interpretează. Există de pildă oameni care vor o rezolvare imediată, improvizată, dar există şi oameni care vor o rezolvare de principiu, valabilă mai mult timp şi uneori asimilabilă conceptual, etc. De felul în care fiecare îşi interpretează nevoile, depinde şi modul cum îşi selectează soluţii din oferta realităţii care îi înconjoară. Ori dacă un crez religios anume devine rezultatul unui mod de interpretare a crizei (existenţiale, sau chiar de orice natură), este clar că trebuie să ne punem de acord asupra identificării crizei şi a interpretării ei cu aceleaşi metode. Tot aşa şi cu credinţa în Dumnezeu: apare în momentul în care ni se pare că e relevantă existenţa unui Dumnezeu, sau în momentul în care o situaţie critică reclamă existenţa lui Dumnezeu ca o soluţie. Dacă nu-l vom simţi pe Dumnezeu ca pe o necesitate, nici existenţa Lui nu este relevantă şi nici raportarea la El nu pare o preocupare curentă a noastră, aşa cum a fost pentru sfinţi („ci în legea Domnului e voia Lui, şi la Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea” Ps. 1). Resimţirea lui Dumnezeu ca necesitate depinde la rândul ei alte condiţii: unele apriorice (înaintea oricărei alte justificări conştiente), altele posteriorice. Sunt mulţi cei care cred în existenţa lui Dumnezeu ca o soluţie a unei crize difuze, de fond, care nu se manifestă zilnic, ci în anumite răstimpuri. Sau cred ei că este o soluţie la o criză care are mai puţine lucruri în comun cu problemele cotidiene. De aceea, multora le trebuie un anume timp să se gândească serios la asta, sau le trebuie o anumită dispoziţie. Apoi şi această soluţie dată de credinţa în existenţa lui Dumnezeu este văzută de cele mai multe ori ambiguă, neaprofundabilă (pentru că stă pe tărâmul unei cunoaşteri speculative ori stranii), care face obiectul unei cunoaşteri neimediate. Asta deoarece existenţa lui Dumnezeu nu răspunde de cele mai multe ori la o problemă imediată, ci la una de fond, iar problemele de fond, ştim bine că „se pot amâna”.
Aşadar, argumentaţia interioară a fiecăruia pentru existenţa lui Dumnezeu, nu se întâlneşte întotdeauna cu argumentaţia existenţei lui Dumnezeu din direcţia socio-istorică, adică din afară. Deci mulţi cred în existenţa unui Dumnezeu, dar refuză o definire a Lui, o clarificare a Lui, a felului în care este, sau orice altă idee despre vreun raport al Lui cu omul/realitatea; definire care vine de cele mai multe ori ca propunere a confesiunii de care aparţine fiecare, din doctrina religiei părinţilor, de contextul istoric, de formarea fiecăruia. De aceea, un Dumnezeu acceptat ca personal, nu este identic de cele mai multe ori cu Dumnezeul de ordin doctrinar pe care sistemul religios al aceluia, îl proclamă. Omul lumii civilizate, omul global al vremii de azi, care doreşte în general o atitudine echidistantă, refuză de multe ori propunerea istorico-doctrinară a unui Dumnezeu. El are mai degrabă un Dumnezeu personal, confecţionat grabnic din dezorientarea dată de pluralismul ideilor de azi, necunoscut precum cel din Areopag, şi un pic neglijat. Acest dezinteres al omului de azi pentru altarul lui, este rezultatul unei orientări confuze. Există confuzie sau agnosticism (dezinteresul deliberat pentru a cunoaşte), datorită concurenţei aparente dintre ideile vremii despre natura fizică, istorie, societate, pluralism, etc. Astfel şi creştinismul eclesial este refuzat de mulţi pe motiv că nu coincide cu proiecţia personală despre Dumnezeu. Se refuză general orice aprofundare a lui Dumnezeu, pe motiv că ea erodează principiul imparţialităţii sau a libertăţii. Hristos nu mai este o Persoană dumnezeiască, ci una legendară, umană, care a fost popularizată de alte persoane care au crezut în El.
Făcând o inventariere a ideilor vehiculate în propovăduirea creştină, dar şi la apologeţii primelor veacuri, am încercat să stabilesc un traseu logic argumentaţiei creştine. Personal, am ajuns la concluzia că condiţia ireductibilă pentru a accepta un Dumnezeu autentic şi definit, este chiar faptul de a crede necondiţionat în revelaţia Lui. Altă şansă ca Dumnezeul din mine, confecţionat personal de mine, să fie acelaşi cu cel propus de un sistem religios din societate (adică din afara mea), nu există: deci soluţia nu e alta decât să accept ca atare ceva ce nu se verifică decât retrospectiv.