vineri, 12 decembrie 2008

Tactilus

Inteligenţa ţine , în ciuda oricăror opinii, nu de raţional. Degeaba gândeşti, dacă nu ajungi la un rezultat, degeaba faci raţionamente dacă poţi greşi. Altminteri, n-ar exista sofisme, erorile logice... Realitatea demonstrează bunăoară că logica nu are mai nimic în comun cu ea. Matematica de performanţă, care încearcă să exploreze limitele concretului, nu se bazează decât pe statistici probabile, pe probabilităţi. Buletinul meteorologic afişează vremea probabilă, precum şi cotele de la casele de pariuri. Astronomia are deasemenea calcule bazate pe probabilităţi. De la evoluţia fizică a universului, până la cele mai neînsemnate distanţe între corpurile cereşti, toate se bazează pe calcul probabil. Nici fizica cuantică nu a făcut rabat de la regulă până mai de curând. Aceasta din urma pare prima dintre ştiinţe care nu mai utilizează calculul, cât utilizează deducţia. N-a inventat nimeni până acum un microscop cu care să vadă atomii, cu atât mai puţin particulele subatomice. Nr. de atomi dintr-un gram, (nr. lui Avocado) este tot un calcul dedus din urma unor presupuneri care păreau mai plauzibile. Nimeni nu ştie ce se află în structurile corpusculilor subatomici. Aceştia poartă diferite denumiri, nu intă niciodată sub incidenţa simţurilor, ci cunoaşterea lor este ipotetică-inteligibilă. Pluralismul teoriilor cuantice şi subcuantice denotă că fizica subatomică devine o ştiinţă chiar umanistă. Ca dealtfel şi teoriile privind ciclicitatea materiei şi a Universului.
Vorbeam despre raţiune. Ea este în esenţa ei...intuitivă. orice judecată pe care se formulează nu este în esenţă decât o nouă şi o nouă creaţie la nivelul cortexului. Principiul identităţii se configurează doar în urma unui şir de intuiţii similare, precum şi a unor mecanisme de creaţie rudimentar-subconştiente, care coduc de multe ori spre acelaşi rezultat. Dacă n-ar exista repetiţia în actul creaţiei, n-ar exista nici identitate, n-am fi capabili să concepem cum un lucru este identic cu el însuşi. Dar şi excelenţa abuzivă a repetiţiei este nocivă: confuzia. Confuzia este atribuirea eronată a identităţii.
O idee se întemeiază pe un proces de recunoaştere a termenilor pe care îi conţine. Termenii la rândul lor, pe spectrele semantice pe care le deschide. Voaloarea fiecărei semii, şi preponderenţa uneia sau alteia ca sens de bază sau secundar, ţine de nişte resorturi estetice subcoştiente. Astfel pentru unii termenul „casă” îi induce o stare de linişte, altuia de comoditate, chiar lene, altuia îi repugnă termenul de casă. Reacţia la folosirea contextuală a lui „casă” este chiar spiritul în care este spus. Această reacţie este situată ca un glissando fie într-un registru conştient, fie într-unul din ce în ce mai puţin conştient. Când formulezi o judecată, deci, oricât de raţională ar fi, ea are la bază principii afective, legate în speţă de preferinţe. Fiecare termen al propoziţiei logice pe care mi-ai spus-o are ponderea şi valoarea pe care eu ca receptor i-o dau. Astfel încât, aceeaşi propoziţie este cu totul altceva când i-o spui lui x faţă de când i-o spui lui y. Interpretarea este un act de creaţie. Florea Lucaci vorbeşte în teza lui de doctorat de „creaţie şi fiinţare”, arătând că fiinţa nu este posibilă decât cu reduplicarea actului creator în fiecare receptor. Fiinţa este apare în textul nostru preponderent subiectiv-nominalistă. Adică fiinţa nu este o „caracteristică” ce ţine de transcendenţa obiectului ce fiinţează, ci de atribuirea pe care eu i-o dau. Calitatea de „fiinţă” este un certificat din partea mea, ca subiect cunoscător, că acel obiect „fiinţează”. Dacă nu i-l acord, înseamnă că nu este „fiinţă”, ceea ce este întra-adevăr o eroare. Din păcate, această asimilare husserliană a fiinţei nu ca „dat”(Jean Luc Marion), ci ca certificat acordat prin creaţie, este semnificaţia de bază a gândirii de azi. Ea alimentează nesinceritatea de tipul: „dacă nu m-ai văzut făptuind x, înseamnă că nu am făptuit x”. Sau celebra explicaţie dată în manualul de teologie dogmatică „Zăgrean-Tudoran” : „dacă îmi închipui o insulă frumoasă şi cred că există, nu înseamnă că ea şi există în realitate.”
Ori dacă judecătile sunt atât de inexacte şi probabile, fragile şi intuitive, cu un vast suport afectiv, ce rost mai are să fie asimilate ca atare? Se vorbea acum de o „piaţă a ideilor”, ori idei are cine are capacităţi intuitiv- creative mai mari. „Cine are urechi de auzit să audă” adică cine are capacitatea de a intui mai bine, acela trebuie să cunoască mai bine. Referinţa e clară, la talanţi. Dar nu numai atât.
Dumnezeu se raportează la tot ce există. Pentru El, judecăţile nu funcţionează în sens nominalist-subiectiv, ci la „faptul- de- a exista” al fiecărui element cosmic. Pentru El, fiinţa nu este un certificat cât este o realiatate pe care Însuşi o întreţine (Sf. Maxim). Altminteri, n-ar exista nici judecată universală, adică raportul real- obiectiv (chiar şi esenţialist) al tuturor la toate şi în primul rând la El. Altminteri El nu s-ar fi comunicat oamenilor ca un Om fundamental, dumnezeiesc: Dumnezeu-Omul. Sf. Pavel n-ar mai fi avut ocazia să fie „elin cu elinul, roman cu romanul, barbar cu barbarul...” şi nici noi. Pentru mine are importanţă să-mi aliniez judecăţile la tiparele şi preferinţele tale afective. Ele sunt lege pentru mine, ca să-ţi dau din toată convingerea certificatul că „exişti”.

miercuri, 19 noiembrie 2008

În creştinismul ortodox

...există 2 esenţe: una Universal-Absolută, Necreatul şi alta relativă care se sprijină întotdeauna pe prima, Creatul.
În majoritatea credinţelor religioase hinduse se vorbeşte despre o Unică esenţă Universală, în care suntem integraţi cu toţii vrând -nevrând, care cuprinde şi creaţia şi divinităţile, care este Absolută. Nu există discernământ între elementele acestui Creat în hinduism, nu există de fapt nici discernământ între Creat şi Necreat. În hinduism nu există diversitate, diferenţele sunt iluzorii, Creatul şi Necreatul se confundă flagrant în ciuda oricărei evidenţe. Dacă nu există diversitate, nu există nici Ordine Universală în sensul de ierarhie, (taxein, la Sf. Maxim şi Dionisie Areopagitul), pentru că nu există genuri, specii, indivizi, persoane etc. Singura expresie a Ordinii în hinduism este o Mare Pace, care este diferită de Pacea lui Hristos pentru că înseamnă absenţa oricărei manifestări între polii veşnici Existenţă şi Inexistenţă. Acesta este şi ţelul ascetic al yogi-lor, unul absurd, pentru că Nimeni Creat nu poate evada din Existenţă care este un DAR/DAT (J. L. Marion), deci o condiţie. „Tu din Nefiinţă la Fiinţă ne-ai adus pe noi...” (Rug. la Heruvic), deci Esenţa are un sens pozitiv „Eu sunt Cel ce sunt, nu sunt Cel ce nu sunt”. Dar faptul că Esenţa mai ales cea Necreată se poate situa deasupra oricărui atribut de-al Său, inclusiv al Existenţei şi Inexistenţei nu înseamnă că renunţă la acestea, deci Sf. Dionisie: apofatismul nu invalidează atributele şi depăşirea lor nu le deposedează de sensul lor pozitiv.
Panteism înseamnă orice asimilare, mixtură, ori o altă Esenţă sintetică a celor 2 Esenţe: Creat şi Necreat. El, Panteismul este diferit de Pretutindenea lui Dumnezeu de tipul „pan en pasa”.
Omul este Universal indiferent de credinţele sale religioase, este Acelaşi Om , pretutindeni, adică acelaşi homo religiosus. Toţi posedăm aceleaşi funcţii de a fi religioşi, şi poate că intuiţia, acel dar divin de cunoaştere conduce poate unanim către un Unic Dumnezeu; totuşi funcţia intuiţiei oferă nişte perspective concrete insuficiente ca să declar că Dumnezeul meu e identic cu al tău. Uniformitatea lui homo religiosus nu înseamnă că obiectul credinţei sale este acelaşi. Dar discuţia de aici e lungă. Mă limitez la atât: Dacă fenomenul religios este unic în fiecare individ uman al Planetei, Dumnezeii sunt diferiţi unii de alţii; „voi vă închinaţi căruia ştiţi, noi ne închinăm căruia ştim...”.
De aici rezultă că procedeele religioase umane sunt unice iar rezultatele diferite, fapt ce confirmă naivitatea faptului că practica yoga ar avea ceva comun cu isihasmul la rezultat.

marți, 4 noiembrie 2008

Argument

Necesitatea pare o pacoste inevitabilă, câte nu implică? Dar pentru că o admitem axiomatic, cu sau fără justificări, fapt care dealtfel ţine de dispoziţia fiecăruia de a o justifica, ajung şi eu la concluzia că o idee, un text din care transpiră o emoţie, o informaţie, pot fi cândva necesare cuiva. Nu se ştie când mă veţi găsi util, chiar dacă nu vă daţi seama vreodată de asta; multe chestii ignorabile par să se situeze în instrumentarul nostru, iar utilitatea lor rămâne niciodată cunoscută conştient. Inspiraţia cred că joacă un rol mare în fenomenul necunoaşterii; fără ea ignoranţa nu este posibilă. Nu vorbesc despre ignoranţa ca atitudine, ci de cea firească a neputinţei. Ea este ascunsul, nelămuritul. Iar inspiraţia este divină.
Acesta pare în general motivul pentru care mă gândesc să vă „bloggez”.