Inteligenţa ţine , în ciuda oricăror opinii, nu de raţional. Degeaba gândeşti, dacă nu ajungi la un rezultat, degeaba faci raţionamente dacă poţi greşi. Altminteri, n-ar exista sofisme, erorile logice... Realitatea demonstrează bunăoară că logica nu are mai nimic în comun cu ea. Matematica de performanţă, care încearcă să exploreze limitele concretului, nu se bazează decât pe statistici probabile, pe probabilităţi. Buletinul meteorologic afişează vremea probabilă, precum şi cotele de la casele de pariuri. Astronomia are deasemenea calcule bazate pe probabilităţi. De la evoluţia fizică a universului, până la cele mai neînsemnate distanţe între corpurile cereşti, toate se bazează pe calcul probabil. Nici fizica cuantică nu a făcut rabat de la regulă până mai de curând. Aceasta din urma pare prima dintre ştiinţe care nu mai utilizează calculul, cât utilizează deducţia. N-a inventat nimeni până acum un microscop cu care să vadă atomii, cu atât mai puţin particulele subatomice. Nr. de atomi dintr-un gram, (nr. lui Avocado) este tot un calcul dedus din urma unor presupuneri care păreau mai plauzibile. Nimeni nu ştie ce se află în structurile corpusculilor subatomici. Aceştia poartă diferite denumiri, nu intă niciodată sub incidenţa simţurilor, ci cunoaşterea lor este ipotetică-inteligibilă. Pluralismul teoriilor cuantice şi subcuantice denotă că fizica subatomică devine o ştiinţă chiar umanistă. Ca dealtfel şi teoriile privind ciclicitatea materiei şi a Universului.
Vorbeam despre raţiune. Ea este în esenţa ei...intuitivă. orice judecată pe care se formulează nu este în esenţă decât o nouă şi o nouă creaţie la nivelul cortexului. Principiul identităţii se configurează doar în urma unui şir de intuiţii similare, precum şi a unor mecanisme de creaţie rudimentar-subconştiente, care coduc de multe ori spre acelaşi rezultat. Dacă n-ar exista repetiţia în actul creaţiei, n-ar exista nici identitate, n-am fi capabili să concepem cum un lucru este identic cu el însuşi. Dar şi excelenţa abuzivă a repetiţiei este nocivă: confuzia. Confuzia este atribuirea eronată a identităţii.
O idee se întemeiază pe un proces de recunoaştere a termenilor pe care îi conţine. Termenii la rândul lor, pe spectrele semantice pe care le deschide. Voaloarea fiecărei semii, şi preponderenţa uneia sau alteia ca sens de bază sau secundar, ţine de nişte resorturi estetice subcoştiente. Astfel pentru unii termenul „casă” îi induce o stare de linişte, altuia de comoditate, chiar lene, altuia îi repugnă termenul de casă. Reacţia la folosirea contextuală a lui „casă” este chiar spiritul în care este spus. Această reacţie este situată ca un glissando fie într-un registru conştient, fie într-unul din ce în ce mai puţin conştient. Când formulezi o judecată, deci, oricât de raţională ar fi, ea are la bază principii afective, legate în speţă de preferinţe. Fiecare termen al propoziţiei logice pe care mi-ai spus-o are ponderea şi valoarea pe care eu ca receptor i-o dau. Astfel încât, aceeaşi propoziţie este cu totul altceva când i-o spui lui x faţă de când i-o spui lui y. Interpretarea este un act de creaţie. Florea Lucaci vorbeşte în teza lui de doctorat de „creaţie şi fiinţare”, arătând că fiinţa nu este posibilă decât cu reduplicarea actului creator în fiecare receptor. Fiinţa este apare în textul nostru preponderent subiectiv-nominalistă. Adică fiinţa nu este o „caracteristică” ce ţine de transcendenţa obiectului ce fiinţează, ci de atribuirea pe care eu i-o dau. Calitatea de „fiinţă” este un certificat din partea mea, ca subiect cunoscător, că acel obiect „fiinţează”. Dacă nu i-l acord, înseamnă că nu este „fiinţă”, ceea ce este întra-adevăr o eroare. Din păcate, această asimilare husserliană a fiinţei nu ca „dat”(Jean Luc Marion), ci ca certificat acordat prin creaţie, este semnificaţia de bază a gândirii de azi. Ea alimentează nesinceritatea de tipul: „dacă nu m-ai văzut făptuind x, înseamnă că nu am făptuit x”. Sau celebra explicaţie dată în manualul de teologie dogmatică „Zăgrean-Tudoran” : „dacă îmi închipui o insulă frumoasă şi cred că există, nu înseamnă că ea şi există în realitate.”
Ori dacă judecătile sunt atât de inexacte şi probabile, fragile şi intuitive, cu un vast suport afectiv, ce rost mai are să fie asimilate ca atare? Se vorbea acum de o „piaţă a ideilor”, ori idei are cine are capacităţi intuitiv- creative mai mari. „Cine are urechi de auzit să audă” adică cine are capacitatea de a intui mai bine, acela trebuie să cunoască mai bine. Referinţa e clară, la talanţi. Dar nu numai atât.
Dumnezeu se raportează la tot ce există. Pentru El, judecăţile nu funcţionează în sens nominalist-subiectiv, ci la „faptul- de- a exista” al fiecărui element cosmic. Pentru El, fiinţa nu este un certificat cât este o realiatate pe care Însuşi o întreţine (Sf. Maxim). Altminteri, n-ar exista nici judecată universală, adică raportul real- obiectiv (chiar şi esenţialist) al tuturor la toate şi în primul rând la El. Altminteri El nu s-ar fi comunicat oamenilor ca un Om fundamental, dumnezeiesc: Dumnezeu-Omul. Sf. Pavel n-ar mai fi avut ocazia să fie „elin cu elinul, roman cu romanul, barbar cu barbarul...” şi nici noi. Pentru mine are importanţă să-mi aliniez judecăţile la tiparele şi preferinţele tale afective. Ele sunt lege pentru mine, ca să-ţi dau din toată convingerea certificatul că „exişti”.
Vorbeam despre raţiune. Ea este în esenţa ei...intuitivă. orice judecată pe care se formulează nu este în esenţă decât o nouă şi o nouă creaţie la nivelul cortexului. Principiul identităţii se configurează doar în urma unui şir de intuiţii similare, precum şi a unor mecanisme de creaţie rudimentar-subconştiente, care coduc de multe ori spre acelaşi rezultat. Dacă n-ar exista repetiţia în actul creaţiei, n-ar exista nici identitate, n-am fi capabili să concepem cum un lucru este identic cu el însuşi. Dar şi excelenţa abuzivă a repetiţiei este nocivă: confuzia. Confuzia este atribuirea eronată a identităţii.
O idee se întemeiază pe un proces de recunoaştere a termenilor pe care îi conţine. Termenii la rândul lor, pe spectrele semantice pe care le deschide. Voaloarea fiecărei semii, şi preponderenţa uneia sau alteia ca sens de bază sau secundar, ţine de nişte resorturi estetice subcoştiente. Astfel pentru unii termenul „casă” îi induce o stare de linişte, altuia de comoditate, chiar lene, altuia îi repugnă termenul de casă. Reacţia la folosirea contextuală a lui „casă” este chiar spiritul în care este spus. Această reacţie este situată ca un glissando fie într-un registru conştient, fie într-unul din ce în ce mai puţin conştient. Când formulezi o judecată, deci, oricât de raţională ar fi, ea are la bază principii afective, legate în speţă de preferinţe. Fiecare termen al propoziţiei logice pe care mi-ai spus-o are ponderea şi valoarea pe care eu ca receptor i-o dau. Astfel încât, aceeaşi propoziţie este cu totul altceva când i-o spui lui x faţă de când i-o spui lui y. Interpretarea este un act de creaţie. Florea Lucaci vorbeşte în teza lui de doctorat de „creaţie şi fiinţare”, arătând că fiinţa nu este posibilă decât cu reduplicarea actului creator în fiecare receptor. Fiinţa este apare în textul nostru preponderent subiectiv-nominalistă. Adică fiinţa nu este o „caracteristică” ce ţine de transcendenţa obiectului ce fiinţează, ci de atribuirea pe care eu i-o dau. Calitatea de „fiinţă” este un certificat din partea mea, ca subiect cunoscător, că acel obiect „fiinţează”. Dacă nu i-l acord, înseamnă că nu este „fiinţă”, ceea ce este întra-adevăr o eroare. Din păcate, această asimilare husserliană a fiinţei nu ca „dat”(Jean Luc Marion), ci ca certificat acordat prin creaţie, este semnificaţia de bază a gândirii de azi. Ea alimentează nesinceritatea de tipul: „dacă nu m-ai văzut făptuind x, înseamnă că nu am făptuit x”. Sau celebra explicaţie dată în manualul de teologie dogmatică „Zăgrean-Tudoran” : „dacă îmi închipui o insulă frumoasă şi cred că există, nu înseamnă că ea şi există în realitate.”
Ori dacă judecătile sunt atât de inexacte şi probabile, fragile şi intuitive, cu un vast suport afectiv, ce rost mai are să fie asimilate ca atare? Se vorbea acum de o „piaţă a ideilor”, ori idei are cine are capacităţi intuitiv- creative mai mari. „Cine are urechi de auzit să audă” adică cine are capacitatea de a intui mai bine, acela trebuie să cunoască mai bine. Referinţa e clară, la talanţi. Dar nu numai atât.
Dumnezeu se raportează la tot ce există. Pentru El, judecăţile nu funcţionează în sens nominalist-subiectiv, ci la „faptul- de- a exista” al fiecărui element cosmic. Pentru El, fiinţa nu este un certificat cât este o realiatate pe care Însuşi o întreţine (Sf. Maxim). Altminteri, n-ar exista nici judecată universală, adică raportul real- obiectiv (chiar şi esenţialist) al tuturor la toate şi în primul rând la El. Altminteri El nu s-ar fi comunicat oamenilor ca un Om fundamental, dumnezeiesc: Dumnezeu-Omul. Sf. Pavel n-ar mai fi avut ocazia să fie „elin cu elinul, roman cu romanul, barbar cu barbarul...” şi nici noi. Pentru mine are importanţă să-mi aliniez judecăţile la tiparele şi preferinţele tale afective. Ele sunt lege pentru mine, ca să-ţi dau din toată convingerea certificatul că „exişti”.
Postări
