Apologia, azi

Arhimandritul Justin Popovici; Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei., ed. Deisis, Sibiu, 1997, 220 p.; trad. Diac. Ioan Ică jr.; prefaţă de Ioan Karmiris şi postfaţă de Panaghiotis Nellas.
pp.124, : „O anume înţelepciune dumnezeiască şi o finalitate ultimă sunt revărsate în întreaga creaţie... Această logositate (caracterul de a avea un logos; [logosnost]) şi înţelepciunea din lumea aceasta şi din toată creaţia devine limpede numai în lumina Logosului Dumnezeului Întrupat.”
Problema contestaţiei creştinismului luat ca variantă de vieţuire, decurge din contestabilitatea surselor lui. Iar contestaţiile sursei (Scriptura şi Tradiţia) sunt de mai multe feluri: contestaţia ce decurge din contrastul vieţii omului comun cotidian cu a omului propus de sursele creştinismului. Contestaţia lui se întinde şi dincolo de cadrul oficial al doctrinelor generale, se fac comparaţii între diverse cazuri particulare ale omului autonom versus omul propus de revelaţie, se generalizează paralogic anumite situaţii care apoi se pun în raport, etc. Mai există şi o contestaţie istorică, care în anumite privinţe este mai bine argumentată, ea găsind gir în rezultatele ştiinţelor de azi, mai există o contestaţie de ordin moral, care sună ceva de genul: „sunt liber, sunt echidistant, nu am suficiente date ca să cred asta”, etc.
De fapt, preferinţa pentru un anume crez religios, şi-o dezvoltă fiecare în funcţie de emergenţa lui, numai dacă acest crez vine şi se reclamă ca o soluţie la o necesitate preexistentă. Deci dacă criza sau nevoia nu este interpretată într-un anume fel, nici construcţia confesională posterioară ei nu există; ori dacă ea există la anumiţi oameni, proiecţia ei socială este o irelevanţă pentru prima categorie de oameni. Deci, îmbrăţişarea unui crez religios, trebuie să vină ca o soluţie la o necesitate deja dată. Aici, depinde cum fiecare trăieşte necesitatea respectivă şi cum o interpretează. Există de pildă oameni care vor o rezolvare imediată, improvizată, dar există şi oameni care vor o rezolvare de principiu, valabilă mai mult timp şi uneori asimilabilă conceptual, etc. De felul în care fiecare îşi interpretează nevoile, depinde şi modul cum îşi selectează soluţii din oferta realităţii care îi înconjoară. Ori dacă un crez religios anume devine rezultatul unui mod de interpretare a crizei (existenţiale, sau chiar de orice natură), este clar că trebuie să ne punem de acord asupra identificării crizei şi a interpretării ei cu aceleaşi metode. Tot aşa şi cu credinţa în Dumnezeu: apare în momentul în care ni se pare că e relevantă existenţa unui Dumnezeu, sau în momentul în care o situaţie critică reclamă existenţa lui Dumnezeu ca o soluţie. Dacă nu-l vom simţi pe Dumnezeu ca pe o necesitate, nici existenţa Lui nu este relevantă şi nici raportarea la El nu pare o preocupare curentă a noastră, aşa cum a fost pentru sfinţi („ci în legea Domnului e voia Lui, şi la Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea” Ps. 1). Resimţirea lui Dumnezeu ca necesitate depinde la rândul ei alte condiţii: unele apriorice (înaintea oricărei alte justificări conştiente), altele posteriorice. Sunt mulţi cei care cred în existenţa lui Dumnezeu ca o soluţie a unei crize difuze, de fond, care nu se manifestă zilnic, ci în anumite răstimpuri. Sau cred ei că este o soluţie la o criză care are mai puţine lucruri în comun cu problemele cotidiene. De aceea, multora le trebuie un anume timp să se gândească serios la asta, sau le trebuie o anumită dispoziţie. Apoi şi această soluţie dată de credinţa în existenţa lui Dumnezeu este văzută de cele mai multe ori ambiguă, neaprofundabilă (pentru că stă pe tărâmul unei cunoaşteri speculative ori stranii), care face obiectul unei cunoaşteri neimediate. Asta deoarece existenţa lui Dumnezeu nu răspunde de cele mai multe ori la o problemă imediată, ci la una de fond, iar problemele de fond, ştim bine că „se pot amâna”.
Aşadar, argumentaţia interioară a fiecăruia pentru existenţa lui Dumnezeu, nu se întâlneşte întotdeauna cu argumentaţia existenţei lui Dumnezeu din direcţia socio-istorică, adică din afară. Deci mulţi cred în existenţa unui Dumnezeu, dar refuză o definire a Lui, o clarificare a Lui, a felului în care este, sau orice altă idee despre vreun raport al Lui cu omul/realitatea; definire care vine de cele mai multe ori ca propunere a confesiunii de care aparţine fiecare, din doctrina religiei părinţilor, de contextul istoric, de formarea fiecăruia. De aceea, un Dumnezeu acceptat ca personal, nu este identic de cele mai multe ori cu Dumnezeul de ordin doctrinar pe care sistemul religios al aceluia, îl proclamă. Omul lumii civilizate, omul global al vremii de azi, care doreşte în general o atitudine echidistantă, refuză de multe ori propunerea istorico-doctrinară a unui Dumnezeu. El are mai degrabă un Dumnezeu personal, confecţionat grabnic din dezorientarea dată de pluralismul ideilor de azi, necunoscut precum cel din Areopag, şi un pic neglijat. Acest dezinteres al omului de azi pentru altarul lui, este rezultatul unei orientări confuze. Există confuzie sau agnosticism (dezinteresul deliberat pentru a cunoaşte), datorită concurenţei aparente dintre ideile vremii despre natura fizică, istorie, societate, pluralism, etc. Astfel şi creştinismul eclesial este refuzat de mulţi pe motiv că nu coincide cu proiecţia personală despre Dumnezeu. Se refuză general orice aprofundare a lui Dumnezeu, pe motiv că ea erodează principiul imparţialităţii sau a libertăţii. Hristos nu mai este o Persoană dumnezeiască, ci una legendară, umană, care a fost popularizată de alte persoane care au crezut în El.
Făcând o inventariere a ideilor vehiculate în propovăduirea creştină, dar şi la apologeţii primelor veacuri, am încercat să stabilesc un traseu logic argumentaţiei creştine. Personal, am ajuns la concluzia că condiţia ireductibilă pentru a accepta un Dumnezeu autentic şi definit, este chiar faptul de a crede necondiţionat în revelaţia Lui. Altă şansă ca Dumnezeul din mine, confecţionat personal de mine, să fie acelaşi cu cel propus de un sistem religios din societate (adică din afara mea), nu există: deci soluţia nu e alta decât să accept ca atare ceva ce nu se verifică decât retrospectiv.

Reevaluări

A fi creştin înseamnă a fi cinstit, a te purta decent, a respecta legile, a nu-ţi denigra colegii şi prietenii de faţă nefiind, a nu invidia, a-ţi plăti dările la timp dacă poţi, a nu bârfi, a nu „face şmecherii”, a nu râde de cei cu defecte fizice, morale, neputinţe, limitaţi de soartă/Pronie, etc.

Ba mai mult, a fi creştin înseamnă a răbda când şeful sparge pe nedrept oale în capul tău, a-ţi iubi persoana dragă la fel de mult şi când devine un izvor de reproşuri, a zâmbi copiilor şi când eşti copleşit de probleme, a-ţi controla tonul vocii oricât de îndreptăţit ai fi să-l ridici înaintea cuiva, într-un cuvânt a-ţi asuma condiţia celui nebiruit de impulsuri (doar asta a făcut Hristos).

Ciobanaşul din Mioriţa... aparent un „tăntălău” care aştepta resemnat să vină moartea peste el... asta da fatalitate pentru contemporanii noştri! La fel şi Hristos, trebuia oare să accepte ca Tatăl să-I trimita 12 legiuni de îngeri ca să-L scape de cei care i-au pus gând să-L răstignească? Nu, Hristos n-a investit în imaginea Lui personală aşa cum facem noi azi, ca să se hrănească cu feed-back, ci a ales calea robului. Şi vedem că Hristos supravieţuieşte şi azi, chiar dacă a renunţat la supravieţuirea publicitară, pentru ca noi să ne putem numi creştini astăzi, deşi nu prea ştim ce înseamnă asta.

Cogito ergo sunt (!)

Există o mare diferenţă între ieşirea din ascundere şi actul scoaterii din intimitate a unui fapt ontic. Primul se referă atât la ideea de act al emiţătorului de a face cunoscut un ceva intim sieşi, dar şi actul receptorului de a lua cunoştinţă de acest lucru. Al doilea ţine efectiv de emiţător. Coincidenţa celor două înseamnă comunicarea perfectă. Cum se abordează cunoaşterea unui lucru dat: din perspectiva a ceea ce emiţătorul a vrut să manifeste sau din perspectiva a ceea ce receptorul a primit şi asimilat. Neajunsul practic fiind acela că ceea ce se resimte ca emis(„emisul” sau „acel-ceva-care-este-emis”) nu are întotdeauna impactul şi chiar nu este identic cu ceea ce s-a intenţionat prin emitere. Care este valoarea actului de cunoaştere în acest caz? Bineînţeles că orice act de cunoaştere are elemente care scapă întotdeauna planului raţionalist-discursiv; este ceea ce filosofia numeşte „punerea între paranteze a realităţii”: cunoaşterea e un credit pe care-l acordăm, o miză pe valoarea obiectului „de-cunoscut”. Ce presupune un act de cunoaştere? Un subiect cunoscător, un obiect „de-cunoscut” şi un act de comparaţie între ceva deja experimentat şi ceva inedit. „De-cunoscutul” este ineditul care se compară cu ceva existent anterior în memoria celui care cunoaşte, asimilat şi ordonat sub forma categoriilor. Este un ceva care funcţionează ca un şablon în funcţie de care se face asimilarea obiectului ce urmează să fie cunoscut. Cunoaşterea este o traducere a obiectului „de-cunoscut” la nivelul ordinii interioare proprii celui ce cunoaşte. Cunoaşterea ca verb este un complex de operaţiuni de stabilire a unei identităţi în ansamblu dar şi în amănunt. Elementele ordinii interne a cunoscătorului cu care se compară ineditul categorial al obiectului „de-cunoscut”, se suprapun pentru observaţie acestui şablon preexistent. Iar unele şabloane par să nu fie cristalizate vreodată prin experienţă: acelea ţin de planul aprioric. În măsura în care şablonul după care efectuezi cunoaşterea este posteriori, cunoaşterea propriu zisă şi rezultatul ei, adică eticheta dată acelui ceva „de-cunoscut”, (dată ca transcendenţă a obiectului în sine la corespondentul său noumenal) este una derivată. Dacă şablonul după care efectuezi operaţiunea de cunoaştere a unui ceva „de-cunoscut” ţine de planul aprioric, cunoaşterea va fi una primară, bazală.

Revelaţia este un tip de cunoaştere bazal pentru că este un „ceva dat”, şi de aceea nu este niciodată reductibilă la un model posterioric de evaluare. Tot de aceea, ea oferă premizele unei cunoaşteri simbolice fundamentale a lucrurilor.

Anima

Cânt pe struguri boabe zemoase,

Şi naiul lui Pan îmi strică visul,

Mă rup cu forţa din zori ceţoase

Ce-mi laudă fantasmic compromisul.

E vremea când ai tot ce-ţi trebe,

Cu părul căzut, flămând şi granulat,

Nu plânge dragă, că faci parte din plebe,

Iubeşte-o ca pe-o mamă, iubeşte-o curat.

Dar orele trec şi spectru-mi stă inert.

Mi-e ciudă că stau pe fusul ce ţine

Firavă aţă. Deşi absent la suspine,

M-aplaudă Fiinţa, rugându-mă să iert.

Doamne, cât de frumos pe-atunci era

Când strigam din puţuri către limpede cer!

Iar norii de vată spre mine pleca

Adăpându-mi credinţa că „nu e eter”.

Şi cât de mare erai în fântâni curate,

Doamne, prin mine fragil umblai

Ca să nu-mi tulburi vreodată vreo noapte,

Ci să mă chemi în luminosul rai.

Eu simt că sunt departe, dar Tu eşti aproape

Şi copilăria mi-o vezi ne-ncetat

Ca în fiercare miez de noapte

Să mă trezesc la viaţă făr’de păcat.

Şi vii ca un Mire pe furiş, neştiut,

De fiecare dată când vrei să mă vezi,

Să mă atingi cu coasta-Ţi răstignită

Şi mă-ntrebi ca pe Toma, în fiecare clipă: crezi?

Sunt alb ca varul, mi-e dor de viaţă

Adică de Tine, când aievea pictam

Veşminte de preoţi împodobiţi cu aţă

De aur şi smirnă. Şi tămâie ardeam.

Mi-e trist şi gol locul de azi

Fără de ţintă şi aruncat dintre sori

Şi-mi zice adesea : să nu cazi!

Că mereu Mă nasc, ca tu să nu mori.

Priveşte pe margini, uită-te mai blând,

Vezi cum şade materia ciorchine

Legată de Mine. Crede cât mai curând!

Cu toţii veniţi, veniţi, ...Dar... la Mine!

Balada micului dejun

Dimineaţă zorită, din vise răsărită,

Apari luminoasă, pe draperii maro,

Căldură galbenă, marginal zugrăvită,

Dispoziţii pierdute prin noapte,

Pe cărţi de caro.

Radioul bombastic revenind din şoapte,

Mânca şi el alături de mine, frugal,

Printre muzici, cât de firesc e şapte:

Indecizii lucide din matineuri răscoapte,

Se-ncheagă-n real.

Cafeaua cu lapte, caimacul pe toartă,

Spunerea de veşti, ziarul aducea;

Pâinea tăiată, bucată cu bucată,

Din mână la gură, dulceaţa de pe tartă,

Creieru-ndulcea.

Masa-nflorată şi cu picioare lemnoase,

Faianţa rece dispunsă-n tarsiene,

Parfumu-amorţelii îmi va scoate din oase,

Făcându-mi prezenţa la catalogul casei,

De prin colţ de gene.

O declinare

Majoritatea oamenilor sunt fărădelege, căci „cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate”(Iacob 2.10), acestă respectare pe de-a-ntregul fiind chiar scopul ei: „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi”(1 Timotei 1.9). Totuşi rolul său este unul instrumental, nicidecum o finalitate: „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă”(Galateni 3.24). Deşi Legea este insuficientă: „Legea n-a făcut nimic desăvârşit”(Evrei 7.9), şi are neajunsuri: „Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii”(Evrei 7.28), ea nu trebuie totuşi minimalizată interogându-ne în felul: „prin credinţă desfiinţăm noi Legea?”(Romani 3.31). Iar răspunsul ni-l dă tot Sf. Ap. Pavel în continuare: „Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea”(Romani 3.31). Căci venind credinţa „nu mai suntem sub îndrumătorul acesta”(Galateni 3.25), arătând din nou rolul auxiliar al ei.
Deşi „legea e sfântă, dreaptă şi bună”(Romani 7.12), ea fiind „umbră a celor viitoare”(Evrei 10.1), este şi o determinaţie ce ţine de condiţia de om: „Legea are stăpînire asupra omului câtă vreme trăieşte el”(Romani 7.1). Altfel, nu se explică faptul de ce Apostolii au o viziune mult prea largă despre conceptul de „Lege”. Din varietatea contextuală Legii se poate deduce un sistem ce poate fi amplu generalizat: legea ca actualitate, legea ca devenire, legea ca desăvârşire, legea ca utilitate, legea ca impediment şi insuficienţă; în niciun caz legea ca finalitate ci mai ales legea ca instrument. Pentru că „puterea păcatului stă în Lege”(1 Corinteni 15.56), e clar că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”(Galateni 5.22-23). Legea este un principiu simplificator: „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Galateni 5.14).
Din nou: deşi „Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşala”(Romani 5.20), „pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege”(Romani 4.15), totuşi este „desăvârşită, că este legea slobozeniei”(Iacob 1.25). Deci ne convingem că sunt 2 legi: „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii”(Romani 8.2).
Cocluzia: „Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine”(1 Timotei 1.8).
PS. Am folosit ediţia electronică Cornilescu din BibelWorks 6.0

Delimitarea ca formă de violenţă

Pentru a defini un lucru (un „ce”), am nevoie să-l delimitez ca „ceea ce este, de ceea ce în mod generic nu este”. Adică să-i aplic o „delimitare”, o „disecţie”, care e o formă de violenţă epistemică. Aşa cum nu pot distinge un pătrat negru pe un screen al cărui fond are aceeaşi culoare, pentru că nu există „accidentul” între ele, nici cunoaşterea nu e posibilă până la decuparea lui „ce” din contextul lui bazal. De aceea delimitarea mi se pare o formă de violenţă, „un accident” între o identitate ireductibilă („ce”-ul în esenţă) şi spaţiul său fenomenal.

Este oare moral discernământul/delimitarea? Este moral să disec ca să cunosc? Nu cumva e neincriminabilă „cunoaşterea care ucide” (L. Blaga)?

Având în vedere că-i doar o disecţie mentală, (şi nu una reală) a acestui „ce”, cred că da. Dar se poate reface mental unitatea lui „ce”, disecat prin delimitare (discernământ); disecţia (discernământul) însăşi nu are nici un sens dacă nu se „coase” la loc „ce”-ul. Disecţia are valoare doar din perspectiva ansamblării iniţiale a lui „ce”; altminteri, dacă „ce”-ul rămâne fragmentat, îşi modifică identitatea originară. Deci orice proces epistemic necesită şi un „altceva-decât-acela”, prin care să se distingă şi prin care să se facă distins.

Probabil definirea e procedeul care înstrăinează cel mai mult „ce”-ul de el însuşi, dar care-şi recuperează acest „păcat” prin restaurarea lui originară. De aceea omul a avut nevoie de „probă” (adică încercare, ispită) pentru a putea fi desăvârşit. Dar nu a avut nevoie şi de cădere pentru asta. Paradisul era regula: „din toţi pomii poţi să mănânci...”, iar porunca „să nu mănânci din...” era „accidentul” care diseacă omul spre definire. Trebuia un astfel de „accident” pentru ca omul să se definească complet.

Nimic deosebit

Gregarismul, într-una din formele sale mai insesizabile: dependenţa sistemelor de valoare unele de altele. Unitatea de specie e privită doar ca act asociativ, de aceea durerea, bucuria, autenticul şi alte valori particulare aleargă să se omologheze ca valori „de societate”. Gregarismul este o formă de asociativitate. Dacă aş fi un naturalist sadea, aş spune că la bază acesta poate fi o formă de conservare, supravieţuire. Contradictoriu cu ce spuneam mai sus: şi răsfirarea contează. Reacţiile alergice, de distincţie, cum ar fi personalizarea, chiar şi rebeliunea în formele ei blânde (cea forte este o imbecilitate), vin ca o contrapondere, antidot pentru exploatarea proastă a asocierilor. Dacă te-ai fript cu iaurt, tot iaurtul trebuie aruncat, deşi de obicei, iaurtul nu frige. Aici da, ai sărit calul. Rebeliunea trebuie să fie o chestiune formală, nu trebuie să ajungi un „Gică contra” ca să te distingi, trebuie să te izolezi doar puţin pentru a te delimita. E o formă de schimnicie bonomă dar şi delicată, care dacă nu are un scop formativ, nu-şi are rostul. Fenomenul fatalismului aşa se naşte, ca regularizare a întâmplătorului, ca transfer eşuat din particular în general. Mi-e ruşine de mine, n-am unde să fug, îmi las pudorile să fie privite, pasiv, ignorant, într-o lentoare pe care n-am încadrat-o încă în schema firescului. Şi eu am propriile mele escapade în fatalism.

Curiozitate

Există şi etici care nu se sprijină pe un ţel atât de supralicitat spre superlativ, cum e Absolutul, însă aceste etici îşi dovedesc imperfecţiunea, sunt oglinda propriilor lor finalităţi. Dacă finalitatea este înaltă, atunci şi etica ei este înaltă, de calitate. Dacă este finalitatea situată mai jos pe scara valorilor, etica ei este mai imperfectă; raportul este de direct proporţionalitate. Religia este întruchiparea motivului şi destinaţiei umane resimţită mai ales în conştiinţă. Morala poate fi autonomă de religie doar în masura în care nu are ca ţel Absolutul. Dar nici morală autonomă, dereligiozată în sensul pur, nu există. Ea trebuie să aibă o finalitate, pe care se sprijină pentru că Nomosul trebuie să aibă ceva meritoriu, recompensatoriu. Dacă conştiinţa nu mai resimte finalitatea moralei, deci ea este natural vazută ca strict autonomă, înseamnă că nici moralitatea nu mai este morală, ea îşi subminează propria fiinţă. Aşadar, independenţa moralei de religie ţine de conştiinţa care nu-i resimte finalitatea. Iar dacă finalitatea este derizorie, cu atât mai mult moralitatea îşi pierde calitatea de a fi morală. Morala este forte în sine doar dacă ţelul ei este unul Absolut, abia atunci ea fortifică şi mişcă realmente pe cel care o concepe aşa. Bulgakov nu spune chiar astfel , dar aici înţeleg eu că vrea să ajungă atunci când arată sinonimia dintre morală şi nomos (lege) dar mai ales dependenţa primeia de a doua. Totuşi, „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”(Galateni 5.22-23).

Nevoia de ţap ispăşitor

Cine nu reacţionează şi nu loveşte când e chinuit? Cine nu simte nevoia să găsească un vinovat pentru un rău care i se întâmplă? Cine nu se isterizează când nu găseşte sursa reală a răului său? Cât de ridicol este să loveşti nimerind în altă parte decât în sursa răului tău? Cât de ridicol este să fii conştient de asta, şi loveşti în cineva nevinovat? Vei găsi pe cineva pe care-l vei forţa să-ţi joace rolul de vinovat în drama ta. Şi îl vei lua în serios, te vei răzbuna pe el, conştient, dar cu reţineri, deoarece în sinea ta ştii că faci o tâmpenie. Cât de prost să fii, să te răzbuni reţinut, fără ură! Care mai este mobilul răzbunării tale? Ori dacă nu poţi să urăşti vreodată la modul sincer pe cineva sau ceva, de ce te mai răzbuni? Nu ţi se pare ridicol? Nevoia de ţap ispăşitor, o simte acela care iubeşte limitat, punând condiţii.

Despre identitate

Sigur că legile identităţii sunt valide doar până la o anumită limită. Legea de tipul: „un obiect nu se poate defini prin sine însuşi”, are la bază consideraţia că discontinuitatea ca şi caracteristică a cunoaşterii umane resimte nevoia confirmării fie prin repetiţie, fie prin un alt termen de comparaţie (definent). Acesta din urmă fiind o altă „autoritate”, (şi autoritatea ca principiu este o nevoie a percepţiei discontinue) , este o „asigurare” că obiectul este identic cu sine însuşi. Paradoxal, o lege a identităţii caută să demonstreze ceea ce o altă lege a identităţii afirmă categoric. Asta demonstrează fragilitatea firii umane, aceea de a fi dispus mai degrabă către necredinţă decât spre credinţă. Cel care crede nu are nevoie de „confirmări”, din partea niciunui terţ, deci pentru el este inutil definentul. Definentul este chiar definitul („Cunoaşte-te pe tine însuţi!” sau „Eu sunt Cel ce sunt” etc. este cazul tuturor „elementelor cosmoidale”(Lucian Blaga) care se determină pe ele însele). Şi oamenii se pot determina pe ei înşişi, pentru că ei au marele dar de la Dumnezeu ca să devină ceea ce ei înşişi vor.
Chestiunea asta implică şi problema antagoniei valorice de tipul : obiectiv-subiectiv, nominalist- esenţialist, noumen- fenomen, şi toate dihotomiile de acest tip, care vizează două perspective ale cunoaşterii:
1. Cea din perspectiva obiectului în sine, în care cunoaşterea este quasi-inaccesibilă, căci un obiect este/poate fi cu totul altceva decât ideea despre el. Totodată aici mai intră „en degradé” teoriile despre cunoaşterea mai mult sau mai puţin deformată, mai mult sau mai puţin conformă cu realitatea obiectului cunoscut.
2. Cea din perspectiva subiectului cunoscător, în care valoarea obiectului de-cunoscut iarăşi este transcendentă valorii atribuite de cunoscător. În acest caz obiectul „de-definit” (definitul), are ca predominantă o valoare atribuită, tributară opticii şi suportului afectiv ale subiectului cunoscător. Şi aici intră în discuţie teoriile de tip glissando, unele postulând mai mult, altele mai puţin fidelitatea până la coincidenţă dintre valoarea atribuită şi cea reală.

Trăgând linie, rezultă că atunci când definitul este identic cu definentul, adică atunci când un lucru se defineşte prin sine (şi chiar pe sine, ca în cazul lui Dumnezeu înaintea lui Moise; „Eu sunt Cel ce sunt”), el se situează într-un unghi de vedere propriu lui Dumnezeu. Numai cine are libertatea ca şi calitate determinantă de a fi, se poate cunoaşte pe sine, are perspectiva fericitei „coincidenţe” de a privi şi a nu deforma, de a participa şi nu priva lucrurile cunoscute, de valoarea lor reală. Stabilitate dintre cunoaşterea subiectivă şi cea obiectivă are cea obiectivă, deci din perspectiva obiectului. Pentru că valoarea lui rezidentă în sine constă tocmai în datul lui ontic . El prin simplul fapt că există are valoare, şi nu are nevoie de nici o altă confirmare din afara sa pentru asta, chiar dacă este receptat sau nu ca atare, şi chiar dacă nu este receptat deloc. Şi ca exemplu, nici noi oamenii nu ştim numărul total al speciilor vegetale sau animale, al tuturor tipurilor de bacterii existente pe pământ. Sau existenţa unei muşte luată concret, individual, la ce este bună, adică în ce constă valoarea ei, mai ales că este un dăunător sănătăţii omului? La ce este bună a bacterie care nu interacţionează niciodată direct cu omul şi-i este inofensivă chiar şi prin înlănţuirea ei cauzală? La ce sunt buni crinii ţarinii pe care Dumnezeu îi îmbracă atât de frumos ca să reziste doar câteva săptămâni?
Bineînţeles întrebările pot continua. Valoarea reziduală (în sine) a unui obiect este cu totul alta decât valoarea atribuită (a interesului), proprie perspectivei discontinue asupra cunoaşterii. Valoarea în sine a unui obiect de-cunoscut este legată de „faptul-de-a-exista” al lui, de tocmai ceea Sf. Maxim Mărturisitorul numea „raţiuni ale lucrurilor create” sau uneori după cum spune D. Stăniloae, a raţionalităţii lui. În greceşte ele se numesc „λόγοι”, şi înseamnă tocmai limita lor firească spre care sunt destinate să devină, şi în virtutea cărora au fost create. De aceea un obiect este identic cu el însuşi în orice stadiu de evoluţie, preaviz către pruncii nenăscuţi. De pildă, raţionalitatea omului este să fie asemenea lui Dumnezeu, să fie hristic. Raţionalitatea acelei muşte este una anume pe care numai Dumnezeu o ştie, este integrată într-un plan proniator al Său, iar Dumnezeu pe de altă parte nu cred că generează inutilităţi. Pe când noi, creaţia cu voinţă, ne putem situa în inutilitate (iadul). Raţiunea unui lucru îi asigură valoarea acelui lucru, o valoare în sine, la discernământul căreia nu ajungem decât în anumite condiţii. De aceea, personal cred că teoriile obiectiviste propun un reper mult mai bun şi mai stabil în actul cunoaşterii, desigur, cu condiţia ca să fie întemeiate pe Revelaţie (sf. Scriptură, sf. Tradiţie, experienţe religioase, „legea morală naturală” scrisă în inimile tuturor, orice prilej de descoperire a lui Dumnezeu, etc).
Cultura şi ştiinţele sunt de folos căci facilitează măcar verbal (vezi terminologia niceeană), dacă nu intelectiv infrastructura acestei măreţe construcţii: Trupul eclezial al lui Hristos.
De aceea nu este necesară doar cunoaşterea, cât cunoaşterea din Acelaşi punct de vedere: „Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul..." Evident că cine intră în lumina neapropiată nu mai cunoaşte cu limită, ci continuu. Definiţiile sunt valabile doar pentru rolul lor auxiliar în cunoaşterea de aici, ele sunt de fapt nişte sugestii care împing dispoziţia personală spre intuirea realităţii. Ziua Împărăţiei tocmai este neînserată şi acolo nu există de-finiţii, ci de-continuităţi. Şi nimeni nu are nevoie de „meet for insurance”...acolo se crede.

Iubeşte-L pe Dumnezeu ca să nu pieri!

Ceea ce vrei să vezi, chiar aceea ajungi să vezi. Optica prin care priveşti va deveni treptat cea preferată. Funcţiile pe care le cultivi, chiar acelea ajung să te definească. Cele ce consumi, chiar acelea te consumă şi ele pe tine. Ceea ce-ţi doreşti, aceea te va dori pe tine. Ceea ce iubeşti, aceea te va iubi. De cele ce te simţi atras, acelea te vor revendica.
Deci, ai grijă ce-ţi doreşti cu adevărat; fii atent la ce lucru iubeşti, căci acela vei deveni de fapt!

Nostalgia numericului şi cei 10 leproşi

Nu cred că numărul este relevant, şi nici cantitatea, autenticul nu ţine cont de număr. Unul înseamnă Totul (όλος), este recapitulativ, nicidecum „just single”. Temeiul? „Mai bine este o zi în curţile Tale decât mii...” .
Câteodată este bine să ne afundăm şi în băile de mulţimi ale neamurilor. Mi se pare că şi căderea Constantinopolului, ca şi experienţa comunismului, ca şi persecuţiile primelor veacuri, şi altele asemenea reprezintă o afundare în smerenie a ortodoxiei, în ciuda oricărei aprecieri negative. E o baie de smerenie , de ispită colectivă, pe care trebuie să o purtăm, altminteri n-avem din ce să ne agonisim Împărăţia cerească; din comoditatea milioanelor de euro; vorbeam despre numere doar... David „a fost pedepsit” că a numărat pe bărbaţii buni de război la sugestia unui ispititor. De curiozităţi din-astea suferim şi noi, nu pledez pentru abolirea contabilităţii, ci pt. ca ea să fie un prilej de mulţumire şi nu de reproş sau autosuficienţă. Unul din cei zece a mulţumit, fiindcă a CUNOSCUT cu adevărat ce i s-a dat, [recunoştinţă- re + cunoştinţă]; din aerul lui învăţăm să fim demni cu noi înşine, chiar şi din pretinsul ridicol se poate învăţa, să nu cerem nimănui nimic, să nu ne amestecăm cu nimeni. Uite că Dumnezeu ne amestecă în băile neamurilor, ca să aibă de unde să ne ia la Parusie. Leproşi au fost toţi 10, dar doar cultul ortodox mulţumeşte în sensul în care permite experienţa cea mai apropiată de Dumnezeu; poate e oribil (înfricoşător), să vorbim de o chestiune care discerne între cei 10 leproşi, doar unul cunoaşte şi pentru asta se întoarce, restul sunt vindecaţi dar nu se mai întorc... Nostalgia întoarcerii tuturor din supralicitarea ideii de iubire a lui Dumnezeu, Origen chiar... cum trebuie să privim „Totul în toate”? Ca pe cei 10 leproşi. Este cu toţi, dar „just one single with Him”.

De Doctor are trebuinţă oricine, până intră în Biserica triumfătoare. După aceea ei sunt cu Mirele, nu cu Doctorul. Doctorul acceptă adecvarea fiecăruia la El, precum El Însuşi s-a adecvat vulgarităţii lui Zaheu Vameşul, sau femeii care i-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul capului ei. Punţile există. Le aruncă în fiecare clipă, doar-doar ne vom agăţa de vreuna.

Despre definiţie

Definiţie este rezultatul acţiunii de definire. Care vine din latină, de = (prepoziţie) despre construită cu Ablativul mai ales, şi finio, ire, ivi, itum = (verb tr.) a sfârşi, a termina.

Este necesar să vedem că, atunci când definim un obiect, îi trasăm de fapt limitele, pentru a-l putea cunoaşte. Forţat spunând, sau într-un mod care mie personal nu-mi place, este că atunci când definim un obiect, îl sfârşeşti, îl termini, îl epuizezi, cum spune Lucian Blaga şi alţii. Consider că limitele unui obiect există doar atunci când e raportabil la altceva, când i se aplică o anumită funcţionalitate, incidenţă. Ori funcţia înseamnă raport, deci interacţiunile sunt limitorii. Limita în sine a unui obiect ţine de raportul în care se implică acel obiect. De pildă funcţionalitatea lui, poate însemna şi simpla lui percepţie, nu numai interacţiune în sensul de bază al cuvântului. Când acel obiect interacţionează cu un altul în care se dezvoltă un raport de conştiinţă ( e cazul fiinţelor inteligibile), implicaţia obiectului de definit poate fi din ce în ce mai pasivă.

Obiectul definit, (definitul ) se lasă cunoscut de cel care defineşte (definitor), printr-un al treilea termen, definent. Definentul este termenul prin care se suportă actul definiţiei. Fără el, definiţia nu ar putea avea loc căci nu ar avea termen de comparaţie. Legea identităţii arată rolul definentului, ca o altă alteritate decât definitul, deoarece un obiect nu se poate defini prin el însuşi. Un definit nu poate avea ca definent pe el însuşi. Interesantă este reducţia mare, sau mai bine spus flexiunea pe care o poate avea definentul, adică obiectul prin care se defineşte definitul. El poate fi nu numai un obiect, ci şi o lege, un act, un resort afectiv. De aici rezultă şi marea diversitate a definiţiilor. Categoriile de definiţii depind de definenţi şi felurile lor.

În concluzie, definiţia este aplicaţia unei legi trasate de definitor, cu ajutorul definentului, definitului. Nu subscriu că definitul se epuizează în urma legii de definiţie, ci că el este mai degrabă potenţial nelimitat. Dacă admite teoretic o infinitate de definiţii, este cert că definitul este inepuizabil obiectiv. Cea care îl limitează este numai legea de definiţie. Aşa este croit omul, ca să poată cunoaşte discontinuu (prin limitare), altminteri ar fi stabil în stasisul său (Sf. Maxim Mărturisitorul). Cunoaşterea discontinuă (prin generarea limitelor) este semnul stadiului tranzitoriu al omului de la nefiinţă către fiinţă. Am auzit uneori obiecţia: „Dumnezeu când m-a creat, nu m-a întrebat dacă vreau să fiu sau nu...” iar răspunsul este „în acesată viaţă în care tocmai ne aflăm, decidem dacă vrem sau nu să fim, căci ceea ce numim acum existenţă este de fapt o mare tranziţie către altceva absolut, de aceea discontinuitatea...e legea noastră”.

Evoluţie

Sf. Vasile cel Mare a contribuit la adăugarea catapetesmei, în cultul ortodox. A început prin adăugarea unei icoane pentru că a văzut că un diacon se uita cam „galeş” la Sf. Trup. Ca diacon, am rostit de afară orice ectenie, tocmai de aceea. Nu este vorba de faptul că ceilalţi (diaconi, citeţi, credincioşi) sunt excluşi. Şi preoţii şi arhiereii deşi stau de faţă din motive „funcţionale”, ei sunt „excluşi”, pentru că Sf. Vasile sugerează ideea de inaccesibilitate a lui Dumnezeu chiar în „imanenţa” (întruparea) Lui. Ideea de transcendenţă pe care o simbolizează catapeteasma, arată că este deci nu numai un perete despărţitor între „condiţia” necreată şi cea creată, ci şi între omul hristic-eshatologic, şi omul căzut, originar. Catapeteasma indică marea polaritate a omului. Omul dumnezeiesc face parte dintr-un alt mod de existenţă decât omul nedesăvârşit, obişnuit.

Plinirea vremii

Naşte-l omule pe Hristos în tine, la baia Sf. Botez. Stihiile tale lăuntrice să-i sufle căldură precum regnul animal din peştera Betleemului tău. Că doar de asta ai căutat atâta Betleemul, ca să-L poţi naşte. Adu-i daruri de departe, de la răsărit, cele înţelepte ale tale să-I aducă aur, smirnă şi tămâie. Creşte-L în Nazaretul tău tainic, unde nu-L ştie nimeni că creşte. Fereşte-L câteodată prin Egipt, de cei ce sunt omorâtori de prunci, chiar şi cu preţul altor 14 mii de gânduri bune şi nevinovate. Du-L la 12 ani în templul inimii tale ca înţelepciunea Lui de copil să-ţi înveţe copilăria înţelepciunii tale. Iar când ajunge la vârsta bărbatului desăvârşit, bărbatului desăvârşit, desăvârşit... urmează-L
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoinţă!”