Nimic deosebit

Gregarismul, într-una din formele sale mai insesizabile: dependenţa sistemelor de valoare unele de altele. Unitatea de specie e privită doar ca act asociativ, de aceea durerea, bucuria, autenticul şi alte valori particulare aleargă să se omologheze ca valori „de societate”. Gregarismul este o formă de asociativitate. Dacă aş fi un naturalist sadea, aş spune că la bază acesta poate fi o formă de conservare, supravieţuire. Contradictoriu cu ce spuneam mai sus: şi răsfirarea contează. Reacţiile alergice, de distincţie, cum ar fi personalizarea, chiar şi rebeliunea în formele ei blânde (cea forte este o imbecilitate), vin ca o contrapondere, antidot pentru exploatarea proastă a asocierilor. Dacă te-ai fript cu iaurt, tot iaurtul trebuie aruncat, deşi de obicei, iaurtul nu frige. Aici da, ai sărit calul. Rebeliunea trebuie să fie o chestiune formală, nu trebuie să ajungi un „Gică contra” ca să te distingi, trebuie să te izolezi doar puţin pentru a te delimita. E o formă de schimnicie bonomă dar şi delicată, care dacă nu are un scop formativ, nu-şi are rostul. Fenomenul fatalismului aşa se naşte, ca regularizare a întâmplătorului, ca transfer eşuat din particular în general. Mi-e ruşine de mine, n-am unde să fug, îmi las pudorile să fie privite, pasiv, ignorant, într-o lentoare pe care n-am încadrat-o încă în schema firescului. Şi eu am propriile mele escapade în fatalism.

Curiozitate

Există şi etici care nu se sprijină pe un ţel atât de supralicitat spre superlativ, cum e Absolutul, însă aceste etici îşi dovedesc imperfecţiunea, sunt oglinda propriilor lor finalităţi. Dacă finalitatea este înaltă, atunci şi etica ei este înaltă, de calitate. Dacă este finalitatea situată mai jos pe scara valorilor, etica ei este mai imperfectă; raportul este de direct proporţionalitate. Religia este întruchiparea motivului şi destinaţiei umane resimţită mai ales în conştiinţă. Morala poate fi autonomă de religie doar în masura în care nu are ca ţel Absolutul. Dar nici morală autonomă, dereligiozată în sensul pur, nu există. Ea trebuie să aibă o finalitate, pe care se sprijină pentru că Nomosul trebuie să aibă ceva meritoriu, recompensatoriu. Dacă conştiinţa nu mai resimte finalitatea moralei, deci ea este natural vazută ca strict autonomă, înseamnă că nici moralitatea nu mai este morală, ea îşi subminează propria fiinţă. Aşadar, independenţa moralei de religie ţine de conştiinţa care nu-i resimte finalitatea. Iar dacă finalitatea este derizorie, cu atât mai mult moralitatea îşi pierde calitatea de a fi morală. Morala este forte în sine doar dacă ţelul ei este unul Absolut, abia atunci ea fortifică şi mişcă realmente pe cel care o concepe aşa. Bulgakov nu spune chiar astfel , dar aici înţeleg eu că vrea să ajungă atunci când arată sinonimia dintre morală şi nomos (lege) dar mai ales dependenţa primeia de a doua. Totuşi, „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”(Galateni 5.22-23).

Nevoia de ţap ispăşitor

Cine nu reacţionează şi nu loveşte când e chinuit? Cine nu simte nevoia să găsească un vinovat pentru un rău care i se întâmplă? Cine nu se isterizează când nu găseşte sursa reală a răului său? Cât de ridicol este să loveşti nimerind în altă parte decât în sursa răului tău? Cât de ridicol este să fii conştient de asta, şi loveşti în cineva nevinovat? Vei găsi pe cineva pe care-l vei forţa să-ţi joace rolul de vinovat în drama ta. Şi îl vei lua în serios, te vei răzbuna pe el, conştient, dar cu reţineri, deoarece în sinea ta ştii că faci o tâmpenie. Cât de prost să fii, să te răzbuni reţinut, fără ură! Care mai este mobilul răzbunării tale? Ori dacă nu poţi să urăşti vreodată la modul sincer pe cineva sau ceva, de ce te mai răzbuni? Nu ţi se pare ridicol? Nevoia de ţap ispăşitor, o simte acela care iubeşte limitat, punând condiţii.