Eusebiu de Cezareea în secolul IV clasifica scrierile după gradul lor de autenticitate. Şi nu era vorba de autenticitatea autorului cât a concordanţei dintre evenimentele relatate şi Tradiţia Bisericilor consacrate. Nu Eusebiu sau alţi părinţi ai primelor veacuri au clasificat scrierile, cât gradul de credibilitate dat de comunităţile a căror sorginte merge până la Apostoli. E vorba de Bisericile din oraşele antice vechi, a căror întemeiere se leagă de propovăduirea apostolică în acele locuri. Ele erau nişte comunităţi ecleziale cu autoritate, al cărui creştinism mergea până în secolul apostolic. Deci kerigma a stat la baza întemeierii lor. Aceste comunităţi vechi, protocreştine sunt cele care au dat tonul la omologarea sau neomologarea anumitor evenimente din viaţa Mântuitorului. Încă din timpurile apostolilor circulau versiuni ale aceluiaşi eveniment, dar asta nu înseamnă că evenimentul în sine nu a fost real. Însuşi Sf. Apostol Pavel relatează că în timpul său circulau mai multe Evanghelii, dar a pus la îndoială seriozitatea unora. Gândiţi-vă că în atunci abia unul din 10 oameni ştia să scrie, deci gradul de alfabetizare fiind redus, aceste surse despre viaţa lui Hristos se transmiteau mai mult oral. Deci, dată fiind această oralitate ridicată, şi gradul de expunere la falsificări era unul mare. Oamenii care-şi transmit oral sau într-o formă mai puţin cultă informaţiile, amplificau mult mai uşor un eveniment. Un eveniment transmis oral este supus unei mai mari flexibilităţi morfologice decât unul în scris. Unii dintre ei simţeau nevoia chiar să dea proporţii mitice (nu din rea voinţă, ci chiar din pioşenie) evenimentului istoric Iisus Hristos. Dar odată mitizat un fapt real, i se confisca şi credibilitatea în posteritate. Cam aşa arată fenomenul ce a cauzat scrierile paralele, variţiile de Evanghelie.
Însă toate menţionează un adevăr, că a existat real o Persoană Iisus Hristos, iar de aici începe divergenţa. Unele texte arătau că este Fiul lui Dumnezeu, altele nu. Din unele texte se desprindea dumnezeirea Fiului, altele aveau o poziţie mai moderată, altele căutau s-o infirme. De fapt aceste evanghelii nu sunt toate specii literare ale aceluiaşi gen. Unele sunt biografii, adică insistă pe viaţa lui Hristos, altele demonstraţii istorice ale unui fapt real, alte texte sunt scrisori, cum este Evanghelia după Luca (a cărui destinatar este „Preaputernicul Teofil”; deci o scrisoare extinsă la biografia lui Hristos), altele sunt poate simple constatări sau cronici ale timpului, aşa cum se poate contura un portret al lui Hristos şi din scrierile lui Iosif Flavius. Unele redau unanim nişte evenimente, adică se aseamănă (evanghelii sinoptice), altele redau fapte izolate, singulare. Unele au autor cunoscut, altele autor incert, în unele hermeneuţii şi comentatorii au văzut discontinuităţi flagrante de stil literar la acelaşi autor, deci autenticitatea lor este pusă la îndoială. Toate aceste lucruri fac ca aceste texte să fie clasificate în credibile şi mai puţin credibile. Azi se împart în omologumena (cărţi canonice, a căror autenticitate este cel mai puţin contestabilă, care pledează pentru dumnezeirea lui Hristos, şi ale căror texte sunt utilizate în cult) şi antilogumena (cărţi cu origine îndoielnică, care au discontinuităţi de stil, care nu rezistă unor aprecieri critice pertinente şi care în primul rând nu dezvăluie nici măcar implicit ideea dumnezeirii lui Hristos). Pentru ca Hristos să fie Mântuitor este necesar ca să fie Dumnezeu Întrupat, altfel, luat doar ca simplu om, nu poate mântui. Aceasta este ideea fundamentală care a stat la baza clasificării scrierilor vechi, deci şi ale evangheliilor.
Sigur că izvoarele istorice ale textelor sacre se pot interpreta în n feluri, aşa cum fac bunăoară canalele TV ştiinţifice, care ajung uneori la concluzii de o monstruozitate uriaşă, şi pe care conştiinţa istorică a creştinismului de bun simţ nu le-a putut tolera vreodată. Există două feluri de istorii: una bineintenţionată, care caută să redea cât mai fidel realitatea, să împărtăşească o viziune cât mai aproape de adevăr, aceasta este istoria fără un interes curent; şi o istorie confecţionată, care caută să justifice o chestiune curentă pe o autoritate istorică. Aceasta din urmă voieşte să convertească istoria într-un argument care să sprijine o opinie actuală.
Spriritul în care erau scrise acestea diferă în funcţie de atitudinea autorului faţă de marea controversă a antichităţii şi apoi a lumii: a existat o persoană numită Iisus, despre care toţi câţi mărturisesc că s-au întâlnit cu El, au susţinut apoi că este Însuşi Dumnezeu înomenit. Şi că a înviat din morţi.
Toate scrierile redau adevăr, şi cele omologumena şi cele antilogumena. Dar primele într-o măsură mai mare, mai apropiată de crezul unui for interior natural omului (legea morală naturală de care vorbea Sf. Ap . Pavel), altele într-o măsură mai mică, mai departe de el. Neadevăr nu există, ci există doar Adevăr faţă de care ne situăm mai aproape sau mai departe, mai părtaşi sau mai puţin părtaşi. E precum ortodoxia, care este gândită ca o formă, ca un morfem şi mai puţin ca un plasament ontologic. Ortodoxia nu e o teorie, cât e o experienţă. Cel mai ortodox este sfântul, el situându-se într-un grad mai mare de ortodoxie decât teoreticianul teologal, mai ales nonpracticant.
Astfel şi criteriul de adevăr al textelor vechi este dat de bunul simţ al omului sincer, bineintenţionat, de concordanţa cu firescul sădit de Dumnezeu în el. Adevărul se dezvăluie celui care-l caută mai mult, iar cum Dumnezeu Se gestionează pe Sine în noi din interiorul nostru spre exterior, şi nu invers, aşa şi cu scrierile. Validitatea lor e dată de cei care rezonează intuitiv cu adevărul că Hristos este Dumnezeu înomenit pentru veşnicie, şi care sunt interesaţi de acest lucru. Iar intuiţia este o acţiune inspirată, adică ţine de lucrarea Duhului Sfânt, de aceea Părinţii spun că Duhul Sfânt „validează” sau nu o scriere în conştiinţa celor care cred, iar la nivel colectiv, în conştiinţa Bisericii.
Însă toate menţionează un adevăr, că a existat real o Persoană Iisus Hristos, iar de aici începe divergenţa. Unele texte arătau că este Fiul lui Dumnezeu, altele nu. Din unele texte se desprindea dumnezeirea Fiului, altele aveau o poziţie mai moderată, altele căutau s-o infirme. De fapt aceste evanghelii nu sunt toate specii literare ale aceluiaşi gen. Unele sunt biografii, adică insistă pe viaţa lui Hristos, altele demonstraţii istorice ale unui fapt real, alte texte sunt scrisori, cum este Evanghelia după Luca (a cărui destinatar este „Preaputernicul Teofil”; deci o scrisoare extinsă la biografia lui Hristos), altele sunt poate simple constatări sau cronici ale timpului, aşa cum se poate contura un portret al lui Hristos şi din scrierile lui Iosif Flavius. Unele redau unanim nişte evenimente, adică se aseamănă (evanghelii sinoptice), altele redau fapte izolate, singulare. Unele au autor cunoscut, altele autor incert, în unele hermeneuţii şi comentatorii au văzut discontinuităţi flagrante de stil literar la acelaşi autor, deci autenticitatea lor este pusă la îndoială. Toate aceste lucruri fac ca aceste texte să fie clasificate în credibile şi mai puţin credibile. Azi se împart în omologumena (cărţi canonice, a căror autenticitate este cel mai puţin contestabilă, care pledează pentru dumnezeirea lui Hristos, şi ale căror texte sunt utilizate în cult) şi antilogumena (cărţi cu origine îndoielnică, care au discontinuităţi de stil, care nu rezistă unor aprecieri critice pertinente şi care în primul rând nu dezvăluie nici măcar implicit ideea dumnezeirii lui Hristos). Pentru ca Hristos să fie Mântuitor este necesar ca să fie Dumnezeu Întrupat, altfel, luat doar ca simplu om, nu poate mântui. Aceasta este ideea fundamentală care a stat la baza clasificării scrierilor vechi, deci şi ale evangheliilor.
Sigur că izvoarele istorice ale textelor sacre se pot interpreta în n feluri, aşa cum fac bunăoară canalele TV ştiinţifice, care ajung uneori la concluzii de o monstruozitate uriaşă, şi pe care conştiinţa istorică a creştinismului de bun simţ nu le-a putut tolera vreodată. Există două feluri de istorii: una bineintenţionată, care caută să redea cât mai fidel realitatea, să împărtăşească o viziune cât mai aproape de adevăr, aceasta este istoria fără un interes curent; şi o istorie confecţionată, care caută să justifice o chestiune curentă pe o autoritate istorică. Aceasta din urmă voieşte să convertească istoria într-un argument care să sprijine o opinie actuală.
Spriritul în care erau scrise acestea diferă în funcţie de atitudinea autorului faţă de marea controversă a antichităţii şi apoi a lumii: a existat o persoană numită Iisus, despre care toţi câţi mărturisesc că s-au întâlnit cu El, au susţinut apoi că este Însuşi Dumnezeu înomenit. Şi că a înviat din morţi.
Toate scrierile redau adevăr, şi cele omologumena şi cele antilogumena. Dar primele într-o măsură mai mare, mai apropiată de crezul unui for interior natural omului (legea morală naturală de care vorbea Sf. Ap . Pavel), altele într-o măsură mai mică, mai departe de el. Neadevăr nu există, ci există doar Adevăr faţă de care ne situăm mai aproape sau mai departe, mai părtaşi sau mai puţin părtaşi. E precum ortodoxia, care este gândită ca o formă, ca un morfem şi mai puţin ca un plasament ontologic. Ortodoxia nu e o teorie, cât e o experienţă. Cel mai ortodox este sfântul, el situându-se într-un grad mai mare de ortodoxie decât teoreticianul teologal, mai ales nonpracticant.
Astfel şi criteriul de adevăr al textelor vechi este dat de bunul simţ al omului sincer, bineintenţionat, de concordanţa cu firescul sădit de Dumnezeu în el. Adevărul se dezvăluie celui care-l caută mai mult, iar cum Dumnezeu Se gestionează pe Sine în noi din interiorul nostru spre exterior, şi nu invers, aşa şi cu scrierile. Validitatea lor e dată de cei care rezonează intuitiv cu adevărul că Hristos este Dumnezeu înomenit pentru veşnicie, şi care sunt interesaţi de acest lucru. Iar intuiţia este o acţiune inspirată, adică ţine de lucrarea Duhului Sfânt, de aceea Părinţii spun că Duhul Sfânt „validează” sau nu o scriere în conştiinţa celor care cred, iar la nivel colectiv, în conştiinţa Bisericii.
Postări
