Opacitate

Am fost de curând la una din conferinţele preoţilor, unde unul din părinţi ne-a relatat un caz despre un monah athonit care avea rugăciunea inimii, dar care având probleme de sănătate nu voia să se trateze, refuzând asistenţa medicală. Între timp, starea lui s-a agravat şi a fost adus la Tesalonic în ciuda voinţei lui. I se schimbase tot sângele, prin transfuzii. Când a revenit la mânăstire, a constatat că nu mai putea să se roage, uitase rugăciunea inimii. De fapt, pierduse deprinderea de a se ruga. I-au fost necesari mai mulţi ani ca s-o reînveţe.
Deci, ideea centrală a acestui caz ar fi aceea că există o legătură de identitate teribilă între suflet şi corpul pe care-l avem. Mai mult există o legătură şi cu fiecare organ sau părticică din acest corp.
Dar cea mai mare chestiune care m-a şocat efectiv, este descoperirea că Dumnezeu este prezent intim în materie, mai mult decât ne închipuim, că materia are o autonomie doar aparentă faţă de spirit, de lumea spirituală. Adică noi, cei ce ne raportăm la această realitate prin ceea ce reprezintă ea material, emitem judecata greşită că între planul material şi cel spiritual nu există nicio legătură. Însă cazul de faţă demonstrează cum planul material este instrumentalizabil de cel spiritual mult mai subtil decât ne dăm seama. Dar modalitatea acestei instrumentalizări subtile a materiei de către spirit, respectiv lumea spirituală, rămâne necunoscută logicii. Trăim inconştienţi într-un plan spiritual, într-o realitate spirituală, fără să avem cel mai mic habar; de fapt realitatea însăşi are un caracter spiritual, o esenţă spirituală atât de insesizabilă datorită preocupărilor noastre, încât majoritatea trăim toată viaţa fără să ne punem măcar această problemă – nici măcar dintr-un scrupul intelectual. Opacitatea omului actual, pe care am întrezărit-o în urma reflectării asupra acestui caz, îmi arată cât de terifiantă e starea în care ne aflăm. Viaţa omului şi sistemul lui de valori se întemeiază adesea după legile logicii standard, iar aceste legi sunt împrumutate aproape exclusiv din universul fizic, văzut în autonomia lui.
De aceea planului spiritual mistic al realităţii nu i se găseşte o relevanţă într-un univers evaluat din perspectiva aspectului său văzut ― e o problemă de optică. Şi mă gândesc la afirmaţia Domnului Iisus Hristos când le spunea fariseilor că Dumnezeu poate să ridice şi din „pietrele acestea” pe fiii lui Avraam. Deci acest caz al monahului athonit care refuză asistenţa medicală, ne oferă o altă perspectivă de a ne raporta la materie şi implicit la realitate. Ne arată de fapt care este miza vieţuirii trupeşti. Cu siguranţă că şi sistemul nostru de valori va deveni altul când vom înceta să credem în autonomia planului material de cel spiritual. Între ele este o întrepătrundere.