Anima

Cânt pe struguri boabe zemoase,

Şi naiul lui Pan îmi strică visul,

Mă rup cu forţa din zori ceţoase

Ce-mi laudă fantasmic compromisul.

E vremea când ai tot ce-ţi trebe,

Cu părul căzut, flămând şi granulat,

Nu plânge dragă, că faci parte din plebe,

Iubeşte-o ca pe-o mamă, iubeşte-o curat.

Dar orele trec şi spectru-mi stă inert.

Mi-e ciudă că stau pe fusul ce ţine

Firavă aţă. Deşi absent la suspine,

M-aplaudă Fiinţa, rugându-mă să iert.

Doamne, cât de frumos pe-atunci era

Când strigam din puţuri către limpede cer!

Iar norii de vată spre mine pleca

Adăpându-mi credinţa că „nu e eter”.

Şi cât de mare erai în fântâni curate,

Doamne, prin mine fragil umblai

Ca să nu-mi tulburi vreodată vreo noapte,

Ci să mă chemi în luminosul rai.

Eu simt că sunt departe, dar Tu eşti aproape

Şi copilăria mi-o vezi ne-ncetat

Ca în fiercare miez de noapte

Să mă trezesc la viaţă făr’de păcat.

Şi vii ca un Mire pe furiş, neştiut,

De fiecare dată când vrei să mă vezi,

Să mă atingi cu coasta-Ţi răstignită

Şi mă-ntrebi ca pe Toma, în fiecare clipă: crezi?

Sunt alb ca varul, mi-e dor de viaţă

Adică de Tine, când aievea pictam

Veşminte de preoţi împodobiţi cu aţă

De aur şi smirnă. Şi tămâie ardeam.

Mi-e trist şi gol locul de azi

Fără de ţintă şi aruncat dintre sori

Şi-mi zice adesea : să nu cazi!

Că mereu Mă nasc, ca tu să nu mori.

Priveşte pe margini, uită-te mai blând,

Vezi cum şade materia ciorchine

Legată de Mine. Crede cât mai curând!

Cu toţii veniţi, veniţi, ...Dar... la Mine!