Delimitarea ca formă de violenţă

Pentru a defini un lucru (un „ce”), am nevoie să-l delimitez ca „ceea ce este, de ceea ce în mod generic nu este”. Adică să-i aplic o „delimitare”, o „disecţie”, care e o formă de violenţă epistemică. Aşa cum nu pot distinge un pătrat negru pe un screen al cărui fond are aceeaşi culoare, pentru că nu există „accidentul” între ele, nici cunoaşterea nu e posibilă până la decuparea lui „ce” din contextul lui bazal. De aceea delimitarea mi se pare o formă de violenţă, „un accident” între o identitate ireductibilă („ce”-ul în esenţă) şi spaţiul său fenomenal.

Este oare moral discernământul/delimitarea? Este moral să disec ca să cunosc? Nu cumva e neincriminabilă „cunoaşterea care ucide” (L. Blaga)?

Având în vedere că-i doar o disecţie mentală, (şi nu una reală) a acestui „ce”, cred că da. Dar se poate reface mental unitatea lui „ce”, disecat prin delimitare (discernământ); disecţia (discernământul) însăşi nu are nici un sens dacă nu se „coase” la loc „ce”-ul. Disecţia are valoare doar din perspectiva ansamblării iniţiale a lui „ce”; altminteri, dacă „ce”-ul rămâne fragmentat, îşi modifică identitatea originară. Deci orice proces epistemic necesită şi un „altceva-decât-acela”, prin care să se distingă şi prin care să se facă distins.

Probabil definirea e procedeul care înstrăinează cel mai mult „ce”-ul de el însuşi, dar care-şi recuperează acest „păcat” prin restaurarea lui originară. De aceea omul a avut nevoie de „probă” (adică încercare, ispită) pentru a putea fi desăvârşit. Dar nu a avut nevoie şi de cădere pentru asta. Paradisul era regula: „din toţi pomii poţi să mănânci...”, iar porunca „să nu mănânci din...” era „accidentul” care diseacă omul spre definire. Trebuia un astfel de „accident” pentru ca omul să se definească complet.