Nimic deosebit

Gregarismul, într-una din formele sale mai insesizabile: dependenţa sistemelor de valoare unele de altele. Unitatea de specie e privită doar ca act asociativ, de aceea durerea, bucuria, autenticul şi alte valori particulare aleargă să se omologheze ca valori „de societate”. Gregarismul este o formă de asociativitate. Dacă aş fi un naturalist sadea, aş spune că la bază acesta poate fi o formă de conservare, supravieţuire. Contradictoriu cu ce spuneam mai sus: şi răsfirarea contează. Reacţiile alergice, de distincţie, cum ar fi personalizarea, chiar şi rebeliunea în formele ei blânde (cea forte este o imbecilitate), vin ca o contrapondere, antidot pentru exploatarea proastă a asocierilor. Dacă te-ai fript cu iaurt, tot iaurtul trebuie aruncat, deşi de obicei, iaurtul nu frige. Aici da, ai sărit calul. Rebeliunea trebuie să fie o chestiune formală, nu trebuie să ajungi un „Gică contra” ca să te distingi, trebuie să te izolezi doar puţin pentru a te delimita. E o formă de schimnicie bonomă dar şi delicată, care dacă nu are un scop formativ, nu-şi are rostul. Fenomenul fatalismului aşa se naşte, ca regularizare a întâmplătorului, ca transfer eşuat din particular în general. Mi-e ruşine de mine, n-am unde să fug, îmi las pudorile să fie privite, pasiv, ignorant, într-o lentoare pe care n-am încadrat-o încă în schema firescului. Şi eu am propriile mele escapade în fatalism.