Despre manele

„Te iubesc oriunde ai fi

De-o mie de ori pe zi

Te doresc mai mult, mai mult

Cu fiecare minut.

Te iubesc şi orice-ai face

La tine totul îmi place”

O manea pe care am ascultat-o de câteva ori în seara asta, şi care venea din prisosul de decibeli al unui apartament vecin. O mostră dintr-un şlagăr care este adesea întâlnit în cultura rromă. O melodie cântată de Florinel şi Ioana, doi artişti de manele, care au fost la un moment dat „en vogue” în lumea de consumatori ai genului. Poate că în gândirea nativilor rromanes sună bine, dar ca producţie în limbaj românesc, sună ciudat. Este chiar un fenomen faptul că majoritatea compozitorilor ţigani nu reuşesc să pună într-o formă inteligibilă un text, căci majoritatea îl redau aşa cum este gândit în cultura lor. Traducerea în româneşte este deficitară, încât ar fi comparabilă doar cu un „Google Translate”. Şi asta pentru că nu un român traduce gândirea lor în cuvinte româneşti, ci un rrom îşi adaptează manifestarea artistică într-un limbaj destul de complex. Spun că este complex deoarece o parte creaţiei maneliste lirice, utilizează destul de stângaci semia cuvintelor româneşti. Dealtfel, şi construcţia logică a textelor lasă loc de interpretări pentru mine ca nativ de limbă română. Nu are nicio nuanţă peiorativă şi nici nu vreau să jignesc prin ceea ce spun, îmi cer scuze dacă cineva se ofensează, însă semnalez faptul că aceste poezii caută să obţină o omologare din partea societăţii majoritare. Dar poate că în ţigăneşte ele sunt capodopere, aşa e normală exprimarea.

„Te iubesc oriunde-ai fi, de-o mie de ori pe zi”. Este clar că iubirea este un sentiment care depăşeşte coordonatele circumstanţiale de tip „cumquoque”, dar ce relevanţă are acel „de-o mie de ori pe zi”? În limba română metafora ar fi avut efect dacă ar fi sunat în genul: „în fiecare zi, de mii de ori”. Limitarea doar la „o mie” ar sugera ideea unei contorizări exacte a iubirii, a unei mărimi scalare. Ori iubirea, respectiv pasiunea pentru o persoană este fluidă, nu poate fi controlată şi nici limitată la numeralul articulat „o mie”. Prezenţa articolului nehotărât „o”, de la „o mie”, indică faptul că iubirea respectivă are un dozaj anume, este elaborată. Eminescu nu spune câte mii de ani i-au trebuit luminii stelei să ajungă pe Terra, ci că „mii de ani i-au trebuit, luminii să ajungă”.

Dar „de-o mie de ori pe zi” este o metaforă mai mult decât nepotrivită, pentru că iubirea este un sentiment fără atâtea capricii încât să fim nevoiţi să oscilăm între faptul de a iubi sau nu pe cineva cu această frecvenţă zilnică. El presupune o continuitate şi nu o manifestabilitate atât de fragmentară. Când iubesc pe cineva, eu ca om normal, nu oscilez în mintea şi simţirea mea la nivel de secundar sau minutar, faptul că iubesc sau nu, apoi revin din nou să iubesc, etc. Poate că autorul vrea să redea că simte pasiunea pentru persoana iubită în fiecare clipă, în acele câteva mii de clipe ale zilei, sau că gândul îi zboară de câteva mii de ori pe zi la ea, care este cu totul altceva. „De-o mie de ori pe zi” arată mai degrabă sincronizarea cu o activitate pe plan fizic: respiraţie, gândire, bătăile inimii (!!), etc. Mi se pare atât de pretenţioasă această metaforă, încât nu găsesc niciun echivalent în limba română literară fără să evit aceste cuvinte, sau acest echivoc. O metaforă care mă duce în impas, şi care mă determină s-o gândesc ca pe o glumă vulgară.

[ Florinel ]

„Stapâneşti visele mele

N-am vis fără tine

Iar când stau cu tine-n braţe

E ca-n vis, dar mult mai bine.”

Apoi, textul cântat de Florinel se referă la faptul că acea persoană iubită cumulează toate năzuinţele admiratorului. Abundenţa termenului „vis” din aproape fiecare vers, arată că persoana iubită oferă acea saturaţie pe plan sentimental; „dragostea mea” este mai mult decât suficientă. Până aici nu am nimic de obiectat, dar ultimul vers mă nelinişteşte: „E ca-n vis, dar mult mai bine”. Păi dacă a vorbit atâta despre vis, care a devenit între timp elementul central din acest refren, de ce spune că este mult mai bun ţinutul în braţe? Visul semnifică un plan ideal, abstract, necontingent vreunei stări constatabile imediat, ci e suma năzuinţelor mele generice de a iubi pe această persoană. Dar „ţinutul în braţe” aparţine unui plan concret, sesizabil şi senzual, opus „visului”. Dacă „visul” presupune o stare letargică, ireală, „ţinutul în braţe” presupune un plan real şi cât se poate de punctual. Alăturarea lor în aceeaşi propoziţie indică o oscilaţie necontrolată între planurile comentariului meu. Această alăturare este dată de comparaţia că e mult mai bine ţinutul în braţe concret decât eventual acel ţinut în braţe din vis. Ori, dimpotrivă, „visul” este elementul de definiţie etalonară a referinţei mele, căreia i se subscrie negreşit şi „ţinutul în braţe”.

Într-o eventuală poezie românească cu vers alb, ar fi sunat:

„Stăpâneşti visele mele

N-am niciun vis fără tine (nu lipseşti din niciun vis de-al meu)

E mult mai bine când stau cu tine-n braţe.

E ca-n vis...”

***

O altă manea care m-ar predispune la lungi comentarii ar fi una cântată de Florin Salam: „Vreau să-mi împart viaţa cu tine”.

„În viaţa mea n-aş fi crezut

Să te iubesc atât de mult.

Şi m-am jurat pe viaţa mea

Ca nu te-aş da pe niciuna...”

Cred că ar fi fost mai corectă din punct de vedere logic exprimarea: „în viaţa mea n-aş fi crezut (că sunt în stare) să te iubesc atât de mult”. Aici, după cum se vede este o exprimare eliptică. Cuvintele din paranteză au fost omise, pentru a ieşi ritmul şi cantitatea metrică a versului. Folosirea conjunctivului „să te iubesc” nu se potriveşte contextului fără acel adaos dintre paranteze. Compozitorul a ars aici o etapă a exprimării.

În schimb, trebuie precizat ce tip nominal desemnează acel adjectiv pronominal negativ „niciuna”, adică la ce categorie face referinţă: femeie, fată, etc. Deci, „m-am jurat pe viaţa mea, că nu te-aş da pe nicio altă femeie (fată, etc.)”.

Nu mai intru în detalii de ordin etic ale textului, unde se observă că dacă o dragoste este foarte mare nu este exclusă din start ideea unui târg al cărei obiect este persoana iubită. Din text se ridică ipoteza că ar fi fost normal că atunci când iubeşti, să poţi să substitui persoana iubită deliberativ cu cine vrei, nu contează cu cine, mai multe persoane la rând, aflate prin tranzit. Ori o iubire este personalizată, căci în cultura românească, iubirea îmbracă forma persoanei iubite şi nu o persoană anume vine să joace rolul de persoană iubită.

„Vreau sa-mi împart viaţa cu tine, doar cu tine, tu cu mine,

Of, iubirea mea!

Să ne iubim la nebunie tu cu mine, eu cu tine,

Of, dragostea mea...”

Refrenul are o formă ludică, foarte interesantă: „eu cu tine, tu cu mine” şi viceversa. Această repetitivitate indică componenţa exprimabilă în mod truist a unui eros: „eu” şi „tu”. Ele sunt două părţi fundamentale ale aceluiaşi cuplu, şi nu au cum să fie altele, prin urmare, terţele posibilităţi, trinoamele, trinomia, sunt excluse. Dar „eu” şi „tu”, nu se alătură prin conjuncţia copulativă „şi”, ci prin folosirea unui complement indirect: „eu cu tine”, „tu cu mine”. Dar aici, compozitorul textului a avut dreptate: „împărţitul vieţii” nu se face decât prin utilizarea complement indirect. Protagonismul acestei scene nu poate fi altul niciodată.

Însă ceea ce derutează însă este lipsa punctuaţiei, care dă o senzaţie de continuitate nejustificată şi nejustificabilă a textului. Ar fi fost mai bine:

„Vreau să-mi împart viaţa cu tine, doar cu tine. (Şi) tu cu mine... of,... iubirea mea!

Să ne iubim la nebunie. Eu cu tine... (şi) tu... cu mine....

Of,... dragostea mea!”

Construcţia, după cum se observă este foarte pretenţioasă şi depinde exclusiv de punctuaţie. Dacă nu există puncte de suspensie, pauze lungi, exprimare lejeră, cu răgaz, fraza nu are niciun înţeles şi nici nu poate fi pusă în valoare. Propoziţiile scurte, care exuberează o stare sufletească profundă, trebuie rostite rar şi apăsat. Textul are un aer declamator, sentenţios. Este un esoterism adevărat aici, căci autorul, cel ce-o iubeşte pe ea, se manifestă genuin în aceste versuri. Să ne închipuim cum ar interpreta această frază, un actor de teatru dramatic! Din ea trebuie să reiasă sublimul, liniştea sufletească a celui ce iubeşte atât de saturat...

Ori Florin Salam tocmai la interpretare se poticneşte: rostirea galopantă a acestor cuvinte doar pentru atingerea ritmului şi a metrului silabic, ucide toată frumuseţea ei stilistică. Cine a ascultat piesa ştie la ce mă refer.

Sunt multe alte manele, ale căror texte sunt laconice şi în detaliile cărora putem zăbovi zile în şir, abordând defectiv o tematică anume, alteori obsesiv stări conflictuale cu posibili duşmani neidentificaţi, fie cu superlative ce au legătură cu hedonismul firii umane, etc. Dar firea umană, în bigotismul ei, le scuză întotdeauna, şi le include şi în repertoriul cult, care abundă de ele. Beneficiul ar fi o interfaţă culturală: gândirea rromă eşalonată în rostirile româneşti, ca specie nouă a genului liric.