Despre recuperarea teologica a discursului filosofic

Există printre teologi opinia că filosofia precreştină vine să plinească unele intuiţii creştine de factură filosofică ale Revelaţiei dumnzeieşti, aşa cum este ea percepută în creştinism. În afara creştinismului, Revelaţia poate fi judecată şi ca neavând valoare de revelaţie, de aceea ea este doar un simplu reper în gândirea omului din antichitatea târzie, sau, in cel mai rău caz, o sursă bibliografică. Tocmai fiindcă Revelaţia dumnezeiască poate fi luată în afara valorii ei de revelaţie, Revelaţia devine autonomă de experienţa Bisericii prin decuplarea valorii ei sacre. De aceea, unii autori, caută să recupereze prin această analogie, ascendentul Revelaţiei faţă de filosofie. Dintre teologii care au căutat să recupereze dimensiunea filosofică a teologiei amintim: Nichita Homiakov, Pavel Florensky, Vladimir Soloviov, Serghei Bulgakov, Nicolae Losskii, şi mulţi alţii. De fapt această dimensiune filosofică este un beneficiu până la un anumit punct pentru teologie, în sensul că face accesibil mesajul Evangheliei Mântuitorului Hristos, în termenii gândirii actuale. O asemenea dimensiune filosofică a teologiei se observă şi în scrierile teologilor greci ai secolului XX, cum ar fi Trembelas, Nellas, Yannaras, etc. La noi, în teologia românească, părintele Stăniloae se revendică prin comentariile sale, spre o asemenea recuperare. Însă această recuperare a terminologiei filosofice nu transformă teologia într-o ştiinţă cu un canon lexical şi conceptual schimbător. Dimportivă, sub aspectul conţinutului, discursul teologic este nemodificabil, mesajul evanghelic fiind acelaşi. În schimb felul în care acest discurs teologic se oferă unui context istoric şi ideologic, presupune un recurs la o terminologie a accesibilităţii sale. După remarca Sf. Apostol Pavel că este iudeu cu iudeul, elin cu elinul, şi barbar cu barbarul deducem că atunci când mă încadrez contextului unei mentalităţi, trebuie să-l cunosc măcar terminologic. Modelul este vechi şi se găseşte în istoria creştină din abundenţă. Menţionăm însă pe baza scrierilor Sf. Atanasie cel Mare, că termenii utilizaţi de teologie sunt împrumutaţi din universul filosofiei antice, deci având o valoare auxiliară, deci limbajul teologic nu trebuie nu abuzat de specificul expresiv al altei discipline. Este inoportună o colonizare a teologiei cu filosofia actuală.

Despre oportunitatea unei asimilări şi în contemporaneitate a limbajului filosofic, atunci când se scrie pe baza Revelaţiei, putem spune că este normală atâta vreme cât nu-şi depăşeşte funcţia ei auxiliară. În fapt, marea seducţie de a alătura filosofia teologiei şi invers provine din asemănarea de limbaj şi tematică abordată, dintre cele două. Pe lângă dilema binecunoscută în perioada scolastică dintre teologie şi filosofie, fiecare dintre ele revendicându-şi supremaţia asupra celeilalte, acest model concurenţial între filosofie şi teologie a persistat şi credem că va mai constitui obiectul preocupărilor multor gânditori din ambele discipline. Definirea dintre ele este dată nu de forma lor, ci de conţinut. Cu siguranţă că în anumite nişe, filosofia şi teologia pot îmbrăca şi forme tematice şi stilistice separate.

Revendicarea autenticităţii unor concepte teologice actuale, în baza unor concepte filosofice vechi, este o măsură riscantă care poate depăşi funcţia auxiliară a limbajului filosofic. Între timp, teologia îşi creează un limbaj propriu, pornind de la cel filosofic, a cărui consecvenţă în timp declanşase un decalaj de stil dintre teologie şi filosofie.

Se poate afirma într-o anumită măsură că teologia este o filosofie în care Revelaţia dumnezeiască este luată ca revelaţie. În teologie, Revelaţia posedă o valoare ce se răsfrânge asupra fiinţei omului implicat concret în conţinutul ei. Astfel, el devine un conţinut de credinţă, devine un mod de abordare a realităţii, şi o atitudine pentru cel care creează pe planul teologiei. Dacă în filosofie se porneşte de la întocmirea convenientă a realităţii după o critică prealabilă, în teologie este exact invers: se construieşte acceptând Revelaţia ca pe un dat, înaintea oricărui demers critic. Necesitatea argumentării critice a conţinutului Revelaţiei vine ulterior, în măsura în care teologia este luată ca o construcţie pornind de la Revelaţie către exigenţele minţii. În acest caz, ea nu numai că satisface pretenţiile celui ce crede, ci dă şi o dimensiune socială a fenomenului revelat.

Cu siguranţă că există o interdependenţă a filosofiei şi teologiei, dar aceasta este una formală, nicidecum esenţială, capabilă de imixtiuni; cel puţin în ceea ce priveşte teologia. Autorii recurg la ea pentru a conferi stabilitate şi pentru edificarea conţinutului credinţei creştine. Recursul la acest sprijin lingvistic şi uneori conceptual, este menită să confere autoritate explicaţiei doctrinare la nivelul exigenţelor personale. Desigur că nu este obligatoriu, şi nu tot timpul, ca acest uz de terminologia altei discipline să constituie substanţa metodei discursului teologic, însă trebuie o oarecare precauţie.