Morfos

Cât de dependenţi suntem de forme şi căutăm mai puţin conţinuturi. Se spune adesea că Biserica are un limbaj „de lemn”. Am întâlnit această expresie într-un interviu dat de Christos Yannaras lui Costion Nicolescu (http://www.nistea.com/Yannaras-Neoortodoxia.htm la 13.11.2009) cu prilejul unei conferinţe ţinute în România la invitaţia ASCOR. Dialogul este publicat în volumul „Ortodoxie şi Occident”, apărut în 1995 la Editura Bizantină. E posibil ca teologul grec să se fi referit contextual la binecunoscuta dispută pe care a avut-o cu reprezentanţii teologiei conservatoare din Grecia. Am făcut conexiunea cu faptul că în alte împrejurări am sesizat o limitare a limbajului teologic la anumiţi termeni, de fapt, preferinţa pentru o anumită terminologie, atât la mine cât şi la alte persoane din domeniul în care funcţionez.

Mi-am pus problema cauzei acestei restrângeri, acestei simplificări. Această simplificare este denumită tendenţios „limbaj de lemn”, arătându-se prin asta faptul că terminologia celui ce exercită pastoraţia este dependentă de nişte limite pe care nu voieşte să le încalce. Sunt nişte paradigme în metodologia discursului pastoral oficial, care se extind negreşit şi în teologia dialectică, iar eu consider că sunt motive importante pentru care teologia îşi rezervă dreptul unei asemenea restrângeri.

În primul rând dacă fiecare ştiinţă are un limbaj tehnic, şi teologia dialectică are pretenţia la o asemenea rezervare. În al doilea rând motivul restrângerii limbajului nu se face de dragul sau în virtutea gloriei fonetice predilecte, ci de dragul unui context istoric precis în care s-a impus acest limbaj. El întruchipează momentul unei lupte ideologice acerbe în urma căreia a rămas un vestigiu lingvistic memorabil. Memoria lui are valoare istorică, este o trimitere implicită la un eveniment şi deci, limbajul redus la acea arie semantică de „lemn”, sugerează prin utilizarea lui şi drumul prin lumea ideilor pe care l-a avut mesajul creştin. Folosirea lui, în pofida caracterului arhaic este o utilizare simbolică, ea marcând aderenţa noastră, a utilizatorilor, către o tradiţie parcursă.

Recurgerea la acesta nu este o dovadă a inculturii, actualitatea nu e dată de formă, ci de conţinut, deci utilizarea lui e o probă a memoriei creştine. Contestaţiile care afirmă inadecvarea lui astăzi, au în vedere judecata lui din perspectiva formei şi mai puţin din cea a conştiinţei unitare a creştinismului. Desigur, pierderea semnificaţiei originare şi istorice conduce la reinventarea semantică a limbajului bisericesc, însă în afara contextului său genuin. De aceea pare inadecvat, şi tot de aceea noi astăzi conservăm o istorie, o memorie a creştinismului prin apartenenţa la o terminologie nu desuetă, ci care este nevoită să se reraporteze perpetuu la producţiile autonomiei umane.

Idolatrizarea, acesta este cuvântul care denumeşte pericolul celeilalte extreme. Adică apologia excesivă a formei conduce către erori de conţinut. Menţionez că apărarea fără argument a formei favorizează idolatrizarea, către acea idee paulină ce atrage atenţia la pericolul literei care ucide. Ca să nu devină idolatrie lingvistică, limbajul trebuie păstrat în limitele experienţei religioase, ale semnificaţiei originare, căci în afara praxisului el trebuie resemnificat, reinventat. În afara experienţei religioase limbajul bisericesc îşi pierde orice valoare. De aceea teologia era considerată doar vorbitul celui ce se roagă, şi nu al oricui. Aparteneţa la un limbaj nu este menită să consacre o formă, ci o referinţă la un drum generic pe care fiecare îl parcurge volens nolens.