Despre identitate

Sigur că legile identităţii sunt valide doar până la o anumită limită. Legea de tipul: „un obiect nu se poate defini prin sine însuşi”, are la bază consideraţia că discontinuitatea ca şi caracteristică a cunoaşterii umane resimte nevoia confirmării fie prin repetiţie, fie prin un alt termen de comparaţie (definent). Acesta din urmă fiind o altă „autoritate”, (şi autoritatea ca principiu este o nevoie a percepţiei discontinue) , este o „asigurare” că obiectul este identic cu sine însuşi. Paradoxal, o lege a identităţii caută să demonstreze ceea ce o altă lege a identităţii afirmă categoric. Asta demonstrează fragilitatea firii umane, aceea de a fi dispus mai degrabă către necredinţă decât spre credinţă. Cel care crede nu are nevoie de „confirmări”, din partea niciunui terţ, deci pentru el este inutil definentul. Definentul este chiar definitul („Cunoaşte-te pe tine însuţi!” sau „Eu sunt Cel ce sunt” etc. este cazul tuturor „elementelor cosmoidale”(Lucian Blaga) care se determină pe ele însele). Şi oamenii se pot determina pe ei înşişi, pentru că ei au marele dar de la Dumnezeu ca să devină ceea ce ei înşişi vor.
Chestiunea asta implică şi problema antagoniei valorice de tipul : obiectiv-subiectiv, nominalist- esenţialist, noumen- fenomen, şi toate dihotomiile de acest tip, care vizează două perspective ale cunoaşterii:
1. Cea din perspectiva obiectului în sine, în care cunoaşterea este quasi-inaccesibilă, căci un obiect este/poate fi cu totul altceva decât ideea despre el. Totodată aici mai intră „en degradé” teoriile despre cunoaşterea mai mult sau mai puţin deformată, mai mult sau mai puţin conformă cu realitatea obiectului cunoscut.
2. Cea din perspectiva subiectului cunoscător, în care valoarea obiectului de-cunoscut iarăşi este transcendentă valorii atribuite de cunoscător. În acest caz obiectul „de-definit” (definitul), are ca predominantă o valoare atribuită, tributară opticii şi suportului afectiv ale subiectului cunoscător. Şi aici intră în discuţie teoriile de tip glissando, unele postulând mai mult, altele mai puţin fidelitatea până la coincidenţă dintre valoarea atribuită şi cea reală.

Trăgând linie, rezultă că atunci când definitul este identic cu definentul, adică atunci când un lucru se defineşte prin sine (şi chiar pe sine, ca în cazul lui Dumnezeu înaintea lui Moise; „Eu sunt Cel ce sunt”), el se situează într-un unghi de vedere propriu lui Dumnezeu. Numai cine are libertatea ca şi calitate determinantă de a fi, se poate cunoaşte pe sine, are perspectiva fericitei „coincidenţe” de a privi şi a nu deforma, de a participa şi nu priva lucrurile cunoscute, de valoarea lor reală. Stabilitate dintre cunoaşterea subiectivă şi cea obiectivă are cea obiectivă, deci din perspectiva obiectului. Pentru că valoarea lui rezidentă în sine constă tocmai în datul lui ontic . El prin simplul fapt că există are valoare, şi nu are nevoie de nici o altă confirmare din afara sa pentru asta, chiar dacă este receptat sau nu ca atare, şi chiar dacă nu este receptat deloc. Şi ca exemplu, nici noi oamenii nu ştim numărul total al speciilor vegetale sau animale, al tuturor tipurilor de bacterii existente pe pământ. Sau existenţa unei muşte luată concret, individual, la ce este bună, adică în ce constă valoarea ei, mai ales că este un dăunător sănătăţii omului? La ce este bună a bacterie care nu interacţionează niciodată direct cu omul şi-i este inofensivă chiar şi prin înlănţuirea ei cauzală? La ce sunt buni crinii ţarinii pe care Dumnezeu îi îmbracă atât de frumos ca să reziste doar câteva săptămâni?
Bineînţeles întrebările pot continua. Valoarea reziduală (în sine) a unui obiect este cu totul alta decât valoarea atribuită (a interesului), proprie perspectivei discontinue asupra cunoaşterii. Valoarea în sine a unui obiect de-cunoscut este legată de „faptul-de-a-exista” al lui, de tocmai ceea Sf. Maxim Mărturisitorul numea „raţiuni ale lucrurilor create” sau uneori după cum spune D. Stăniloae, a raţionalităţii lui. În greceşte ele se numesc „λόγοι”, şi înseamnă tocmai limita lor firească spre care sunt destinate să devină, şi în virtutea cărora au fost create. De aceea un obiect este identic cu el însuşi în orice stadiu de evoluţie, preaviz către pruncii nenăscuţi. De pildă, raţionalitatea omului este să fie asemenea lui Dumnezeu, să fie hristic. Raţionalitatea acelei muşte este una anume pe care numai Dumnezeu o ştie, este integrată într-un plan proniator al Său, iar Dumnezeu pe de altă parte nu cred că generează inutilităţi. Pe când noi, creaţia cu voinţă, ne putem situa în inutilitate (iadul). Raţiunea unui lucru îi asigură valoarea acelui lucru, o valoare în sine, la discernământul căreia nu ajungem decât în anumite condiţii. De aceea, personal cred că teoriile obiectiviste propun un reper mult mai bun şi mai stabil în actul cunoaşterii, desigur, cu condiţia ca să fie întemeiate pe Revelaţie (sf. Scriptură, sf. Tradiţie, experienţe religioase, „legea morală naturală” scrisă în inimile tuturor, orice prilej de descoperire a lui Dumnezeu, etc).
Cultura şi ştiinţele sunt de folos căci facilitează măcar verbal (vezi terminologia niceeană), dacă nu intelectiv infrastructura acestei măreţe construcţii: Trupul eclezial al lui Hristos.
De aceea nu este necesară doar cunoaşterea, cât cunoaşterea din Acelaşi punct de vedere: „Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul..." Evident că cine intră în lumina neapropiată nu mai cunoaşte cu limită, ci continuu. Definiţiile sunt valabile doar pentru rolul lor auxiliar în cunoaşterea de aici, ele sunt de fapt nişte sugestii care împing dispoziţia personală spre intuirea realităţii. Ziua Împărăţiei tocmai este neînserată şi acolo nu există de-finiţii, ci de-continuităţi. Şi nimeni nu are nevoie de „meet for insurance”...acolo se crede.